Ce ne spunem cand nu ne vorbim

Este atat de frumos ceea ce traim, incat nici nu indraznesc sa vorbesc prea tare despre asta, sa nu sperii frumusetea. Frumusetea care ma imbata. Din cauza ei uit cine sunt. Stiu doar ca te-am gasit si ca nu as vrea sa te pierd niciodata. Tot ceea ce trebuie sa se intample se intampla. Sa fim doar treji, sa primim. La inceput totul este frumos. Suntem indragostiti pentru ca nu ne cunoastem. Daca am sti ce urmeaza dupa aceea, am trage cat mai mult de indragosteala asta si nu ne-ar mai interesa deloc sa punem intrebari si sa asteptam raspunsuri, am alerga beti, imbatati de noi insine fara nevoia de luciditate si adevar. Noi vrem insa cu orice pret sa terminam cat mai repede cu misterul, crezand ca dupa aceea, in baia de lapte care urmeaza, descoperim eternitatea. Si cand colo, de cele mai multe ori, intalnim sfarsitul. Caci oamenii nu au curajul sa se arate goi. Le este rusine. De aceea mint. Isi ascund cicatricele, ranile, slabiciunile, defectele, partile vulnerabile care dor la o adiere de vant. Suntem tare caraghiosi cand ne certam. Semanam cu doi cocosi. Si nici macar nu ne certam pe ceva serios. Intotdeauna ne certam de frica. De frica de a nu ne pierde. Sa nu crezi niciodata ce iti spun. Sa crezi doar ceea ce simti. Nu intotdeauna vorbele contin adevar. Cu mine esti ca si cum ai fi cu tine. Stii ca nu te judec, nici macar atunci cand nu te inteleg. Stii ca iti dau sfaturi, fara sa te constrang. Iubirea este singura care te determina sa te schimbi, sa-l pui pe celalalt inaintea ta si sa traiesti prin el, nu prin tine. Din nimic, nepregatit, printre altele, a tasnit primul te iubesc. Sinonim in mintea ei de atunci cu ai grija de mine. Nimeni, in afara ta, nu te cunoaste mai bine. Nimeni nu are de unde sa stie ce te doare si ce nu te doare. Poate, daca ai noroc, sa te intuiasca, dar atat. Si totusi, nu poate sa stie daca acolo unde el calca e carare de munte printre stanci, printre flori sau printre lacrimi. Ne-am indragostit, ne-am alergat, ne-am inselat, ne-am jupuit, ne-am amestecat, ne-am jurat, ne-am ingenuncheat, ne-am zburat, ne-am trait si asa o sa facem pana la ultima suflare, din nou si din nou. Daca nu vrei sa sufoci iubirea, las-o sa zboare fara sa ii dai directia. Cu cat vei incerca mai mult sa conduci omul ca pe un aeroplan, cu atat te abati mai mult de la zborul liber. Zborul inalt nu se cere, se simte. Si niciodata nu o sa poti sa zbori pe un culoar diferit de sufletul tau pereche. Oricat de ratacit esti, la un moment dat ajungi la forma desavarsita, la contopire. Daca vrei cu adevarat sa traiesti ceva, traieste si peste mine, si peste ceea ce te-as ruga eu. Daca vrei sa te opresti, o sa faci tot pentru ca vrei tu, pentru ca alegi sa nu ma ranesti, sa nu aduci intre noi o durere meschina, inevitabila, umana si pentru ca voiajul nostru este mai puternic decat satisfactia unei croaziere temporare. Lasa lucrurile sa se imtample. Nu le inchide in promisiuni. Sunt momente in care nu mai stiu sa cad in genunchi, nu mai stiu sa-i vorbesc lui Dumnezeu. Nu suntem niciodata pregatiti pentru confruntarea cu imprevizibilul. Ne batem mereu cu pumnii in piept cat de curajosi si cat de talentati suntem in situatiile serioase pe care ni le ofera destinul si, cand ne vine ceasul sa ne confruntam pe bune cu realitatea, facem pe noi de frica. Daca am putea sa fim atat de puternici incat sa ramanem mereu cei mai importanti. Imi vine sa innebunesc ca nu pot sa plec sa te vad si sunt nevoit sa stau aici. Ce-mi pasa mie de problemele astea, cand mie imi este groaza sa fiu departe de tine, sa nu te pot vedea acum si in fiecare clipa. Adevarul este forma prin care lasi sa fii cunoscut asa cum esti. Adevarul este un risc, dar in preajma il ai permanent pe Dumnezeu. Fericirea nu este un obiectiv pe care il atingi si gata. Fericirea trebuie intretinuta si se poate pierde in fiecare secunda. Daca o dobandesti la un moment dat, asta nu inseamna ca o pastrezi definitiv oricum. Fiecare are un sens. Pana nu si-l descopera, este vesnic nefericit. Daca unul se duce mai in larg si nu mai stie sa se intoarca, celalalt e dator sa-l recupereze. In iubire nu abandonezi. Suntem noi doi, pur si simplu, unicii in Universul asta infinit. Cand aveam trei ani, am intrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea sa bata o singura data. Si mama mi-a raspuns: daca ar batea o singura data, n-ar mai exista golurile dintre batai. Si de ce as avea nevoie de golurile acestea, am intrebat-o apoi. Si ea mi-a raspuns: pentru ca intr-o zi, cineva sa vina si sa le umple. Si repet. Uitam ca suntem niste particule de praf aruncate prin Univers si ca drumul spre frumos tot in groapa sfarseste. In tot acest mister care se numeste viata, avem o singura certitudine: sufletul. Este singurul pe care merita sa te bazezi. Oricat de puternici am fi, iubirea ne coplesteste atunci cand se prabuseste in noi. Caci niciodata un om care iubeste nu va fi in stare sa explodeze in exterior. Raul este al lui, al sufletului si se intampla in tacere. Suferinta din iubire nu se imparte. Vreau sa iubesc tot ceea ce stiu ca esti si tot ceea ce urmeaza sa aflu. Daca unul se duce mai in larg si nu stie sa se intoarca, celalat e dator sa-l recupereze. In iubire nu abandonezi . - See more at: http://eusuntfemeie.blogspot.ro/2013/08/ce-ne-spunem-cand-nu-ne-vorbim-chris.html#sthash.yf89KKNn.dpuf Este atat de frumos ceea ce traim, incat nici nu indraznesc sa vorbesc prea tare despre asta, sa nu sperii frumusetea. Frumusetea care ma imbata. Din cauza ei uit cine sunt. Stiu doar ca te-am gasit si ca nu as vrea sa te pierd niciodata. Tot ceea ce trebuie sa se intample se intampla. Sa fim doar treji, sa primim. La inceput totul este frumos. Suntem indragostiti pentru ca nu ne cunoastem. Daca am sti ce urmeaza dupa aceea, am trage cat mai mult de indragosteala asta si nu ne-ar mai interesa deloc sa punem intrebari si sa asteptam raspunsuri, am alerga beti, imbatati de noi insine fara nevoia de luciditate si adevar. Noi vrem insa cu orice pret sa terminam cat mai repede cu misterul, crezand ca dupa aceea, in baia de lapte care urmeaza, descoperim eternitatea. Si cand colo, de cele mai multe ori, intalnim sfarsitul. Caci oamenii nu au curajul sa se arate goi. Le este rusine. De aceea mint. Isi ascund cicatricele, ranile, slabiciunile, defectele, partile vulnerabile care dor la o adiere de vant. Suntem tare caraghiosi cand ne certam. Semanam cu doi cocosi. Si nici macar nu ne certam pe ceva serios. Intotdeauna ne certam de frica. De frica de a nu ne pierde. Sa nu crezi niciodata ce iti spun. Sa crezi doar ceea ce simti. Nu intotdeauna vorbele contin adevar. Cu mine esti ca si cum ai fi cu tine. Stii ca nu te judec, nici macar atunci cand nu te inteleg. Stii ca iti dau sfaturi, fara sa te constrang. Iubirea este singura care te determina sa te schimbi, sa-l pui pe celalalt inaintea ta si sa traiesti prin el, nu prin tine. Din nimic, nepregatit, printre altele, a tasnit primul te iubesc. Sinonim in mintea ei de atunci cu ai grija de mine. Nimeni, in afara ta, nu te cunoaste mai bine. Nimeni nu are de unde sa stie ce te doare si ce nu te doare. Poate, daca ai noroc, sa te intuiasca, dar atat. Si totusi, nu poate sa stie daca acolo unde el calca e carare de munte printre stanci, printre flori sau printre lacrimi. Ne-am indragostit, ne-am alergat, ne-am inselat, ne-am jupuit, ne-am amestecat, ne-am jurat, ne-am ingenuncheat, ne-am zburat, ne-am trait si asa o sa facem pana la ultima suflare, din nou si din nou. Daca nu vrei sa sufoci iubirea, las-o sa zboare fara sa ii dai directia. Cu cat vei incerca mai mult sa conduci omul ca pe un aeroplan, cu atat te abati mai mult de la zborul liber. Zborul inalt nu se cere, se simte. Si niciodata nu o sa poti sa zbori pe un culoar diferit de sufletul tau pereche. Oricat de ratacit esti, la un moment dat ajungi la forma desavarsita, la contopire. Daca vrei cu adevarat sa traiesti ceva, traieste si peste mine, si peste ceea ce te-as ruga eu. Daca vrei sa te opresti, o sa faci tot pentru ca vrei tu, pentru ca alegi sa nu ma ranesti, sa nu aduci intre noi o durere meschina, inevitabila, umana si pentru ca voiajul nostru este mai puternic decat satisfactia unei croaziere temporare. Lasa lucrurile sa se imtample. Nu le inchide in promisiuni. Sunt momente in care nu mai stiu sa cad in genunchi, nu mai stiu sa-i vorbesc lui Dumnezeu. Nu suntem niciodata pregatiti pentru confruntarea cu imprevizibilul. Ne batem mereu cu pumnii in piept cat de curajosi si cat de talentati suntem in situatiile serioase pe care ni le ofera destinul si, cand ne vine ceasul sa ne confruntam pe bune cu realitatea, facem pe noi de frica. Daca am putea sa fim atat de puternici incat sa ramanem mereu cei mai importanti. Imi vine sa innebunesc ca nu pot sa plec sa te vad si sunt nevoit sa stau aici. Ce-mi pasa mie de problemele astea, cand mie imi este groaza sa fiu departe de tine, sa nu te pot vedea acum si in fiecare clipa. Adevarul este forma prin care lasi sa fii cunoscut asa cum esti. Adevarul este un risc, dar in preajma il ai permanent pe Dumnezeu. Fericirea nu este un obiectiv pe care il atingi si gata. Fericirea trebuie intretinuta si se poate pierde in fiecare secunda. Daca o dobandesti la un moment dat, asta nu inseamna ca o pastrezi definitiv oricum. Fiecare are un sens. Pana nu si-l descopera, este vesnic nefericit. Daca unul se duce mai in larg si nu mai stie sa se intoarca, celalalt e dator sa-l recupereze. In iubire nu abandonezi. Suntem noi doi, pur si simplu, unicii in Universul asta infinit. Cand aveam trei ani, am intrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea sa bata o singura data. Si mama mi-a raspuns: daca ar batea o singura data, n-ar mai exista golurile dintre batai. Si de ce as avea nevoie de golurile acestea, am intrebat-o apoi. Si ea mi-a raspuns: pentru ca intr-o zi, cineva sa vina si sa le umple. Si repet. Uitam ca suntem niste particule de praf aruncate prin Univers si ca drumul spre frumos tot in groapa sfarseste. In tot acest mister care se numeste viata, avem o singura certitudine: sufletul. Este singurul pe care merita sa te bazezi. Oricat de puternici am fi, iubirea ne coplesteste atunci cand se prabuseste in noi. Caci niciodata un om care iubeste nu va fi in stare sa explodeze in exterior. Raul este al lui, al sufletului si se intampla in tacere. Suferinta din iubire nu se imparte. Vreau sa iubesc tot ceea ce stiu ca esti si tot ceea ce urmeaza sa aflu. Daca unul se duce mai in larg si nu stie sa se intoarca, celalat e dator sa-l recupereze. In iubire nu abandonezi . - See more at: http://eusuntfemeie.blogspot.ro/2013/08/ce-ne-spunem-cand-nu-ne-vorbim-chris.html#sthash.yf89KKNn.dpuf Este atat de frumos ceea ce traim, incat nici nu indraznesc sa vorbesc prea tare despre asta, sa nu sperii frumusetea. Frumusetea care ma imbata. Din cauza ei uit cine sunt. Stiu doar ca te-am gasit si ca nu as vrea sa te pierd niciodata. Tot ceea ce trebuie sa se intample se intampla. Sa fim doar treji, sa primim. La inceput totul este frumos. Suntem indragostiti pentru ca nu ne cunoastem. Daca am sti ce urmeaza dupa aceea, am trage cat mai mult de indragosteala asta si nu ne-ar mai interesa deloc sa punem intrebari si sa asteptam raspunsuri, am alerga beti, imbatati de noi insine fara nevoia de luciditate si adevar. Noi vrem insa cu orice pret sa terminam cat mai repede cu misterul, crezand ca dupa aceea, in baia de lapte care urmeaza, descoperim eternitatea. Si cand colo, de cele mai multe ori, intalnim sfarsitul. Caci oamenii nu au curajul sa se arate goi. Le este rusine. De aceea mint. Isi ascund cicatricele, ranile, slabiciunile, defectele, partile vulnerabile care dor la o adiere de vant. Suntem tare caraghiosi cand ne certam. Semanam cu doi cocosi. Si nici macar nu ne certam pe ceva serios. Intotdeauna ne certam de frica. De frica de a nu ne pierde. Sa nu crezi niciodata ce iti spun. Sa crezi doar ceea ce simti. Nu intotdeauna vorbele contin adevar. Cu mine esti ca si cum ai fi cu tine. Stii ca nu te judec, nici macar atunci cand nu te inteleg. Stii ca iti dau sfaturi, fara sa te constrang. Iubirea este singura care te determina sa te schimbi, sa-l pui pe celalalt inaintea ta si sa traiesti prin el, nu prin tine. Din nimic, nepregatit, printre altele, a tasnit primul te iubesc. Sinonim in mintea ei de atunci cu ai grija de mine. Nimeni, in afara ta, nu te cunoaste mai bine. Nimeni nu are de unde sa stie ce te doare si ce nu te doare. Poate, daca ai noroc, sa te intuiasca, dar atat. Si totusi, nu poate sa stie daca acolo unde el calca e carare de munte printre stanci, printre flori sau printre lacrimi. Ne-am indragostit, ne-am alergat, ne-am inselat, ne-am jupuit, ne-am amestecat, ne-am jurat, ne-am ingenuncheat, ne-am zburat, ne-am trait si asa o sa facem pana la ultima suflare, din nou si din nou. Daca nu vrei sa sufoci iubirea, las-o sa zboare fara sa ii dai directia. Cu cat vei incerca mai mult sa conduci omul ca pe un aeroplan, cu atat te abati mai mult de la zborul liber. Zborul inalt nu se cere, se simte. Si niciodata nu o sa poti sa zbori pe un culoar diferit de sufletul tau pereche. Oricat de ratacit esti, la un moment dat ajungi la forma desavarsita, la contopire. Daca vrei cu adevarat sa traiesti ceva, traieste si peste mine, si peste ceea ce te-as ruga eu. Daca vrei sa te opresti, o sa faci tot pentru ca vrei tu, pentru ca alegi sa nu ma ranesti, sa nu aduci intre noi o durere meschina, inevitabila, umana si pentru ca voiajul nostru este mai puternic decat satisfactia unei croaziere temporare. Lasa lucrurile sa se imtample. Nu le inchide in promisiuni. Sunt momente in care nu mai stiu sa cad in genunchi, nu mai stiu sa-i vorbesc lui Dumnezeu. Nu suntem niciodata pregatiti pentru confruntarea cu imprevizibilul. Ne batem mereu cu pumnii in piept cat de curajosi si cat de talentati suntem in situatiile serioase pe care ni le ofera destinul si, cand ne vine ceasul sa ne confruntam pe bune cu realitatea, facem pe noi de frica. Daca am putea sa fim atat de puternici incat sa ramanem mereu cei mai importanti. Imi vine sa innebunesc ca nu pot sa plec sa te vad si sunt nevoit sa stau aici. Ce-mi pasa mie de problemele astea, cand mie imi este groaza sa fiu departe de tine, sa nu te pot vedea acum si in fiecare clipa. Adevarul este forma prin care lasi sa fii cunoscut asa cum esti. Adevarul este un risc, dar in preajma il ai permanent pe Dumnezeu. Fericirea nu este un obiectiv pe care il atingi si gata. Fericirea trebuie intretinuta si se poate pierde in fiecare secunda. Daca o dobandesti la un moment dat, asta nu inseamna ca o pastrezi definitiv oricum. Fiecare are un sens. Pana nu si-l descopera, este vesnic nefericit. Daca unul se duce mai in larg si nu mai stie sa se intoarca, celalalt e dator sa-l recupereze. In iubire nu abandonezi. Suntem noi doi, pur si simplu, unicii in Universul asta infinit. Cand aveam trei ani, am intrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea sa bata o singura data. Si mama mi-a raspuns: daca ar batea o singura data, n-ar mai exista golurile dintre batai. Si de ce as avea nevoie de golurile acestea, am intrebat-o apoi. Si ea mi-a raspuns: pentru ca intr-o zi, cineva sa vina si sa le umple. Si repet. Uitam ca suntem niste particule de praf aruncate prin Univers si ca drumul spre frumos tot in groapa sfarseste. In tot acest mister care se numeste viata, avem o singura certitudine: sufletul. Este singurul pe care merita sa te bazezi. Oricat de puternici am fi, iubirea ne coplesteste atunci cand se prabuseste in noi. Caci niciodata un om care iubeste nu va fi in stare sa explodeze in exterior. Raul este al lui, al sufletului si se intampla in tacere. Suferinta din iubire nu se imparte. Vreau sa iubesc tot ceea ce stiu ca esti si tot ceea ce urmeaza sa aflu. Daca unul se duce mai in larg si nu stie sa se intoarca, celalat e dator sa-l recupereze. In iubire nu abandonezi . - See more at: http://eusuntfemeie.blogspot.ro/2013/08/ce-ne-spunem-cand-nu-ne-vorbim-chris.html#sthash.yf89KKNn.dpuf La inceput totul este frumos. Suntem indragostiti pentru ca nu ne cunoastem. Daca am sti ce urmeaza dupa aceea, am trage cat mai mult de indragosteala asta si nu ne-ar mai interesa deloc sa punem intrebari si sa asteptam raspunsuri, am alerga beti, imbatati de noi insine fara nevoia de luciditate si adevar. Noi vrem insa cu orice pret sa terminam cat mai repede cu misterul, crezand ca dupa aceea, in baia de lapte care urmeaza, descoperim eternitatea. Si cand colo, de cele mai multe ori, intalnim sfarsitul. Caci oamenii nu au curajul sa se arate goi. Le este rusine. De aceea mint. Isi ascund cicatricele, ranile, slabiciunile, defectele, partile vulnerabile care dor la o adiere de vant. - See more at: http://eusuntfemeie.blogspot.ro/2013/08/ce-ne-spunem-cand-nu-ne-vorbim-chris.html#sthash.yf89KKNn.dpuf Autoarea Chris Simion este o cunoscuta regizoare de teatru care si-a facut debutul in lumea artei la doar 16 ani. Ce ne spunem cand nu ne vorbim spune povestea unei femei care afla ca sufera de o boala fatala si se decide sa fuga de toti si toate. Dupa doi ani in care a stat ascunsa ea isi reevalueaza starea medicala si afla ca nu mai este bolnava. Vestea o socheaza si o face sa se intoarca inapoi la viata pe care o abandonase insa nimic nu mai este la fel. Romanul investigheaza cu lux de amanunte starile prin care protagonista trece. Profunzimea lui este evidentiata de catre cercetarile personale si concluziile pe care ea le trage in urma unei intalniri cu moartea. Descriere originala: Exista o singura placere, aceea de a fi viu, tot restul este mizerie." "Intotdeauna cel care ramane cu gura cascata dintre cei doi, daca exista asa ceva, se macina si se macina, pentru ca vrea sa stie si el de ce a ramas cu gura cascata in halul ala. Si atunci, macar din compasiune, ca sa nu zic curiozitate intelectuala, ii impartasesti si aluia motivul. Mai ales cand stii ca nu mai reprezinta nicio amenintare pentru tine." "Am trait o vesnicie trezindu-ma dimineata fara sa stiu daca mai apuc sa prind apusul si culcandu-ma seara fara sa stiu daca ma mai trezesc. Nu mai poti sa folosesti metafore dupa ce te saruti cu moartea. M-ai inchis in tine, in sufletul tau, adanc, m-ai ferecat cu sapte lacate si sapte chei... Dar eu traiesc, sunt vie. Nu o sa bat cu pumnii sa deschizi, nu o sa fac galagie, o sa ma descurc, sunt fata mare." "Nu stim cine suntem cu adevarat. Nu stim ce facem aici. Nu stim nici de unde venim, nici incotro ne ducem. Ni se intampla sa luptam cu lucruri in care credem sau nu credem. Nu suntem aici decat in trecere. Cum spunea Simone Signoret: 'Pe zi ce trece, inteleg tot mai putin.' Lumea nu este decat zgomot, mult zgomot si multa razbunare, cu R mare, si totusi, mergem mai departe si ne taram cu ambitie genunchii pe malul fara de sfarsit al propriilor noastre angoase, nelinisti, frustrari. Oricat de mult increci tu sa vezi lumea in frumos, e mult mai mult urat pe langa. Iar in final, moartea este cea care castiga! (...) Singura care te elibereaza de moarte este Iubirea. Avem dreptul sa incercam sa ne rascumparam sufletul oricum. Nu exista nimic altceva care sa te convinga sa te depasesti pe tine, sa-ti uiti limitele, sa te redescoperi in afara Iubirii. (...) Iubirea te invata sa nu regreti, sa iti asumi, sa depasesti limitele omenescului, confuzia de zi cu zi a rutinei, sa invii." "Nu ti-am reintalnit gustul niciunde. L-am cautat tot timpul asta in speranta ca macar o picatura din cineva imi va aduce aminte de tine." "Singura diferenta intre cum te-am lasat si cum esti este experienta pe care ai dobandit-o in absenta mea. Mi-e frica sa nu uiti cine sunt si la un moment dat sa iti permiti sa joci poker si cu mine. Nu vreau sa ajung sa cred ca in spatele unui gest pe care l-ai face se ascunde altceva decat ceea ce este, ca atunci cand intreb ceva raspunsul este atat de inteligent dat, incat nu poate fi incadrat la minciuna, dar nici nu rezolva dilema, ca mangaierile ar fi doar drumul spre a obtine ceva si nu vreau sa ma trezesc in ipostaza in care sa caut sa ma conving daca ceea ce as simti coincide cu ceea ce este, caci ar fi ca o arma indreptata spre tampla. Inainte nu-mi era frica de nimic din ceea ce erai si nici nu mi-as fi pus problema vreodata astfel. " "Sunt oameni care se roaga si nu stiu, nu vor sau uita sa-l lase pe Dumnezeu sa dea ceea ce da, pentru ca numai El stie ce sa dea, cand si cum. Oamenii cer sa li se dea atunci cand vor ei si ii impun lui Dumnezeu o graba cu care sa opereze. Dumnezeu nu este un negustor. Ceea ce iti da sa duci, iti da pentru ca stii ca poti sa duci. El te-a creat puternic si daca-ti da sa duci mai mult decat crezi tu ca poti duce, ti-a dat pentru ca stie ca poti sa-ti depasesti limitele. Nu-l subestima pe Dumnezeu." "As fi putut sa fiu un zid, unii sa-si faca nevoile pe el, altii sa se sprijine, altii sa-si lase buzele ca pe mormantul lui Oscar Wilde. As putea sa fiu si o cana cu vin rosu. De ce nu, si o frunza, sau miere, sau o culoare, sau un vant de toamna. As putea sa fiu orice nimic care sa aduca in suflete o bucata de frumos. Dar, ca sa uiti o secunda de tine, iti trebuie curaj. S-ar putea sa iti placa atat de mult sa ramai altceva, incat sa te pierzi pe tine insuti, sa-ti pierzi identitatea. Apropierea de sublim se produce cand esti autentic. Indiferent ca esti piatra, zbor, picatura, sublimul iti simte respiratia si te primeste. Nu poti sa te minti. Fiecare om stie daca sufletul sau se indreapta spre frumos sau spre nimic. Pentru ca fiecare om a uitat o secunda de sine si s-a vazut. Infinitul inseamna atat de putin. Poate sa insemne chiar o secunda, un zambet, o strangere de mana pe patul mortii, o iubire, o mare, un gest. Infinitul poate sa insemne orice." "Fiecare crede ca centrul universului este gaura curului lui si ca totul in jur se misca in functie de digestia noastra. Cand stau cu tine dimineata la cafea, vreau sa stiu cine esti. Nu exista greseala. Exista doar a actiona diferit fata de normele si prejudecatile tale. Deci cum sa te superi pentru ca celalalt a simtit altfel si a optat in sensul lui? Lucrurile sunt simple, mult mai simple decat le vedem noi." "Omul, prin natura lui, trage sa se apere, sa traiasca comod, sa nu se gandeasca prea mult la sine si la ceea ce este alterat in sufletul sau. Crede ca, daca traieste cu ochii inchisi, falsitatea si uratul nu se vad. Chiar daca nu se vad, sunt continute. E acel cancer care roade - care te distruge fara ca tu sa stii - pentru ca nu lupti sa il inlaturi." "Sufletul-pereche este cea mai importanta intalnire cu un om. Este omul-oglinda, omul care te scapa de prejudecati si te obliga sa te vezi asa cum esti, omul care nu te lasa sa te mai minti si care trage de tine sa te curete, sa te dezobisnuiasca de tot ceea ce e fals in tine si in jurul tau. Daca pentru un astfel de om esti dispus sa iti schimbi viata, inseamna ca ai nevoie de ceea ce el iti doreste. Inseamna ca el nu a facut decat sa iti stearga geamul. Sa te uiti pe fereastra si sa o deschizi singur(a) daca vrei. Un om poate sa iti arate o cale. Daca mergi sau nu pe ea este optiunea ta." "Sunt semne peste tot. Tot ceea ce ceri primesti daca esti pregatit sa vezi. Niciodata nu iti da Dumnezeu mai mult decat poti sa duci. Nu ar avea de ce. Tu ai senzatia ca este prea mult pentru ca nu-ti cunosti limita. Ideea e sa inveti ceva in urma unei zguduiri atat de profunde. Daca se revine la normal, e timp irosit. De asta te ajuta sa iti fortezi limita, sa cunosti in tine ceea ce nu cunosti. Genul acesta de experienta-limita te ajuta sa dai jos din tine toate straturile de protectie, sa fii gol, sa te privesti asa cum esti, fara sa te mai aperi. Lupta adevarata se naste in momentul in care te ai si incepi sa te pastrezi, sa nu te mai pierzi." Un diagnostic fatal o determina sa o ia la fuga si sa se ascunda. Fara nicio explicatie. Isi abandoneaza iubitul, parintii, prietenii... tot. Pleaca din tara ca sa-si traiasca sfarsitul intr-o singuratate deplina, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodata. Dupa doi ani, isi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamita. Anuleaza toate asteptarile. E sanatoasa tun, fara urma de neoplasm, prin urmare, in viata. Dupa doi ani in care a dansat tango cu moartea, revine in povestea din care evadase, dar nu se mai identifica profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu pesti-emotii, cu scoici-amintiri, cu ganduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai inainte, se dovedeste a fi acum ceva banal, deloc esential, foarte simplu de inlocuit. Singurul lucru cu care ramane dupa aceasta jupuire e sinele. Daca primul diagnostic a fost gresit sau daca si-a inventat povestea doar ca sa fuga de realitatea in care era... nu mai conteaza atata timp cat, insotind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am facut tandari ca sa ne recompunem, am mintit ca sa descoperim adevarul, am urat ca sa aflam iubirea adevarata, ne-am pierdut definitiv ca sa il regasim pe Dumnezeu pentru totdeauna. ,,Cand esti pe un drum cu sens unic, fara cale de intoarcere, fiecare secunda te costa altfel. Moartea imi zambeste din coltul camerei. Mi-ai soptit toata copilaria ca viata trebuie sa fie o eterna lectie in care sa ne pregatim sa murim. Ma auzi? Cauta neincetat sa ramai liber. Inima ta poate iubi tot ce doreste. In fiecare rasarit de soare exista ceva frumos. Calatoria aceasta nu poate avea sfarsit." CHRIS SIMION , regizor si scriitor, a lansat recent provocatorul roman "Ce ne spunem cand nu ne vorbim", din care va oferim cateva fragmente de text, impreuna cu un scurt interviu in exclusivitate. -Care e legatura dintre cartea si piesa de teatru "Ce ne spunem cand nu ne vorbim"? Exista vreo legatura in afara de titlu, o continuitate intre ele, o legatura substantiala, dincolo de text? -Tema este aceeasi. Minciuna, infidelitatea. Continuitate exista doar in masura in care vrei sa faci un exercitiu al imaginatiei si sa incerci un liant intre personajele spectacolului si personajele romanului. Ar putea fi aceleasi. Piesa de teatru si ulterior spectacolul s-au nascut dintr-o necesitate. Desi terminasem primul volum mai aveam ceva de spus. Asa-s femeile. Si cum uneori cuvantul rostit are mai multa forta decat cel scris, mi-am pus picioarele in ligheanul cu apa rece si am scris prima mea piesa de teatru, volumul 2 de la "Ce ne spunem cand nu ne vorbim". O comedie. - De ce ai ales ca formula scriitoriceasca - mailul? Ti se pare ca e nevoie de forme noi pentru vremuri noi? -Nu sunt de moda veche, constat pe propria piele cat de util este internetul si cu toate acestea am nostalgia scrisorilor de mana si trimise prin posta. Am ales corespondenta electronica intentionat, spune multe despre omul contemporan, are un alt tip de energie, de emotie. Si plasticul e util dar nu are viata. - Care e mesajul cartii, ce ai vrut sa le transmiti cititorilor? -Minciuna este o tema foarte fragila, pretentioasa, perversa. Am vrut sa reamintesc ca fiecare este raspunzator pentru optiunile lui. Ca nimeni nu poate sa ne constranga in deciziile pe care le luam decat daca permitem noi asta. Suntem liberi sa alegem minciuna sau adevarul dar suntem ceea ce alegem. Viata nu e un joc pe calculator. N-ai cum sa dai delete la ceea ce ai facut si nu-ti mai convine la un moment dat. Ceea ce faci te defineste, concret si metafizic si esti dator sa iti asumi tot. -Ce loc ocupa scrisul (nu ma refer la texte dramatice, ci la roman) in profilul carierei tale? Stiu ca romanul acesta vine dupa o pauza lunga in care te-ai dedicat regiei... Se concureaza aceste doua paliere - regia si scrisul? -Sunt in conflict permanent. Cand scriu nu pot sa fac regie, cand fac regie nu pot sa scriu. Sunt energii diferite, te solicita altfel. In regie trebuie sa fii pentru ceilalti, sa te dai lor total dar nu cum esti tu ci cum au ei(actorii) nevoie. Cand scriu sunt eu cu mine, nelimitat. Scrisul imi este mai aproape ca mod de exprimare dar uneori nu stiu sa ma folosesc de asta si atunci aleg teatrul. Ambele te ard, te costa, te distrug si te recompun de fiecare data. De asta am si facut pauza de 8 ani. A fost timpul necesar sa ma reconstruiesc. N-as putea sa scriu in serie, pe banda. Daca nu pot sa exist total intr-un spectacol sau intr-o carte, aleg sa nu exist. LA MAMA IN BURTA CANTA MOZART Ziua intai este ziua in care m-am nascut. Din ziua aceea incepe pentru mine numaratoarea. Si in fiecare an, vine intr-o zi randul zilei intai si da la o parte toate celelalte zile si arata atunci cat este ea de importanta pentru ca este ziua mea. Astazi este ziua mea. Spuneti-mi "La multi ani !". Nu, mai bine imi cantati "La multi ani!". E prea simplu doar sa-mi spuneti. Merit sa imi cantati. Asa. Da. Domnul cu cravata rosie nu are voce. Dar a avut bunavointa. Astazi am inceput sa scriu o poveste, o poveste despre mine. Poate mai imi dati si voi idei. Poate voi vedeti ceea ce nu vad eu. Ciorapii gauriti, ridurile adanci, buzele crapate, cearcanele... Dar sufletul nu mi-l vede nimeni? Gaurile din suflet pe care timpul nu poate sa le carpeasca, ridurile din suflet pe care Dumnezeu nu poate sa le vindece, cearcanele din suflet care sunt marturia imbecila a faptului de a fi treaz in mod inutil. Nu stiu daca o sa gasesc putere sa termin povestea asta singura. Mai sunt 15 minute si ziua aceasta se termina si incepe alta. Incepe ziua altuia. Si aceea se termina si tot asa... De cateva ore nu fac altceva decat sa privesc hartia asta alba si sa ma incurajez cu respiratii alerte. In ultimul timp s-au scurs prin vezica mea toate frustrarile pe care mi le insuseam nefiind in stare sa le distrug. Refularea in propria-mi metastaza imi alimenteaza agonia. Totul este haotic. Nu mai pot controla nimic. Si poate ca atunci cand credeam ca eu controlez ceva, doar credeam asta si atat. In realitate nu se intampla nimic. Nu am ore de somn fixe, uit sa mananc zile intregi, uit de multe ori sa beau pana si apa si ma trezesc din cand in cand cu un gust lipicios in gura daruit cu generozitate de zatul pe care il sorb in delir. Imi amintesc cu dor de momentele in care puteam sa ma enervez pentru ca trebuia sa-mi golesc scrumiera in cosul de gunoi. Noaptea imi permiteam sa deschid doar fereastra si sa eliberez mucurile de la inaltime. Imi placea la nebunie sa le vad in picaj cateva secunde. Eram atat de aproape de cer. De fapt eu si acum sunt aproape de cer. Cerul se indeparteaza si imi da senzatia ca se ascunde de mine. Camera mea dintr-un apartament, dintr-un bloc vechi din centrul orasului. M-a fascinat intotdeauna zborul. Aveam vreo cativa ani cand mi-am dorit prima oara sa-mi dau drumul de pe balcon si sa plutesc cateva secunde la limita halucinanta a fatalitatii. Dar eu nu puteam sa ajung pe balcon in momentul acela, eu nu aveam un balcon in momentul acela si cred ca nimeni nu ar fi avut un balcon pentru o astfel de dorinta. Cine mi-ar fi fost atat de credincios? Nimeni. Jocul de-a moartea m-a excitat intotdeauna. Sa ai curajul sa atingi cu varful sufletului moartea, sa-i simti mortii respiratia fierbinte in ceafa, sa simti cum te pandeste si cum poti intr-o secunda sa fii inhatat. Ca sa nu credeti ca sunt nebuna, ar fi mai bine sa nu ma credeti, ci doar sa ascultati o poveste asa de banala, de idioata ca sa ne pastram relatiile formale. Oamenii se tem de extreme si ca sa nu va provoc panica, sa nu va bag atat de sincer in mine caci nu suportati, aleg ce alegeti: sa va mint. O data, cand eram mica, am reusit sa trec balustrada de la un balcon, dar n-am ajuns mai departe pentru ca un glas stins de femeie m-a oprit. Era mama. Am ramas doar cu un dor nesfarsit fata de un act inceput si neterminat. Imi trebuia atat de putin sa-mi desprind carnea cruda, neinceputa de viata reala, de pe balustrada de fier si sa ma duc, sa plutesc, sa zbor. A fost un vis. De-atunci ma urmareste obsedant delirul sinuciderii. De parca ar fi o hemoragie a mintii, un nod al destinului pe care il desfaci plin de curaj si in acele secunde cand te afli sub presiune, traiesti inspaimantator de mult. Totul se comprima, se intensifica. Ritmul, profunzimea, iar fiinta aproape ca devine de necarmuit. Cel putin in acele momente nu mai traiesti meschin. Toti suntem datori cu o moarte! Ai incercat vreodata sa te sinucizi? Daca nu, atunci nu incerca sa ma judeci. Acum, cand spun toate astea, ma simt ingrozitor de ciudat. Sunt intr-un spatiu pe care il vad, il constat, dar de fapt eu ma simt in alta parte. Ma simt in casa bunicii mele de exemplu, pe patul unde candva, demult, ea a murit. Patul acela a pastrat in el moartea ei si, ori de cate ori il ating sau imi asez capul pe stofa aspra, parca ating trupul rece, lipsit de suflare, parasit de sufletul care alerga nerabdator la intalnirea cu soarele. Toti suntem datori cu o moarte. Stiu. Am mai spus asta mai devreme. Nu ma repet. Doar tip. E meschina moartea ca o datorie in sine. Parca e un troc. Dai un suflet la schimb cu linistea lui Dumnezeu. Evit sa-mi incep povestea. Mai tineti minte, astazi este ziua mea! Nu inteleg ceea ce urmeaza sa spun, de aceea ma abtin. Nu va uitati asa la mine. Ce, nu vi s-a intamplat niciodata sa vreti sa spuneti ceva dar sa nu mai spuneti pentru ca n-ati sti ce inseamna? Nu pot accepta Absurdul ca pe o limita extrema in care divinitatea se ascunde cand nu ne mai face fata, cand se sperie de noi, cand ii este frica sa nu-si piarda coroana. Ce credeti ca am facut dimineata? Ce face un om dimineata de ziua lui? Fiecare om de ziua lui dimineata face altceva! Eu mi-am inceput ziua cu fast. Intr-un cimitir, ingropandu-mi cel mai bun prieten. Nu e extraordinar? Sa-ti ingropi in minte cel mai bun prieten pentru ca Dumnezeu nu a avut curajul sa ma lase sa asist concret la inmormantarea lui. Vi se pare ca povestea asta cu prietenul mort are umor! Generos Dumnezeu sa-mi ofere un astfel de cadou de ziua mea, nu? Si zambetul prietenului meu, in partea stanga a gurii... ca si cum cadavrul ar fi scuipat pe noi toti si pe viata zicand asa senin: "V-am tras-o!". Cui foloseste acest spectacol? Pe cine satisface aceasta zadarnica umilinta? Credeti ca este diferita viata de o sala de teatru? Si acolo, si aici trebuie sa facem acelasi lucru: sa facem fata. Trebuie sa defilam prin fata lui Dumnezeu scandand lozinci false si inutile. Moartea unuia = argumentul ca inca unul din noi a inghitit momeala. Nu exista o varsta cand ar trebui sa ne intalnim fata in fata cu Dumnezeu. Dar ar trebui sa existe timp pentru a nu merge la aceasta intalnire cum mergem la piata. Pentru ca riscam atunci sa-l confundam pe Dumnezeu cu o legatura de varza. Moartea aceasta facuta cadou de ziua mea este ceva absurd si stupid. A murit un om care nu voia sa moara. Nici nu-mi mai amintesc... cine era prietenul meu? Ei bine, o sa-mi spuneti ca moartea nu vine sa te intrebe daca ai sau nu chef sa mori. Pai asta mi se pare nepoliticos. Cum sa iei asa cu japca un om tanar, cu sperante, cu planuri, un om bun, frumos, generos, un tata si un sot, cu functie, cu responsabilitati...? Ma gandesc ca poate moartea de fapt nici nu este intalnirea cu Dumnezeu, ci despartirea de el. Poate ca in moarte nu gasim divinitatea, ci absoluta singuratate, ca Dumnezeu traieste aici, cu noi, ne inghesuim toti in aceasta viata, in toate maruntisurile si nu acolo, idealizat. Ma gandesc la moartea prietenului meu si privesc cerul si am senzatia ca acest imens albastru este o moarte mai mare spre care tindem. Ce-ar fi ca, fara sa ne dam seama, sa nu existe nicio trecere in nicio alta lume. Sa fie de fapt o singura lume unde sa traim cu totii laolalta, mortii cu viii si viii cu mortii. Sa nu mai fim separati si cadavrele noastre sa nu valoreze mai mult decat niste excremente vomate de natura. Poate ca fara sa stim traim unii prin altii, ca aceia care mor traiesc prin cei care raman, iar ca viii traiesc prin faptul ca altii mor. Credeti ca are vreun rost toata demonstratia asta? V-am intristat. Ce bine imi pare. Macar atata sa pot sa fac si eu. Oricum, o certitudine am. Nu exista moarte in sine. Murim de batranete, murim din boala, din greseala, din prostie, din dor. Ce poate omul sa-si doreasca mai mult dupa ce moare decat sa se intalneasca cu Dumnezeu? Si de fapt, poate abia dupa ce mori iti dai seama ca nu mai ai cu cine sa te intalnesti. Am spus asta si mai devreme, nu? Am subliniat. Sa nu uitati. Cand ajungi sa traiesti toate aberatiile astea, ajungi cu siguranta sa-ti doresti sa te sinucizi. Cine mai poate sa-si doreasca sa se sinucida in ziua de astazi este un om viu pentru simplul fapt ca isi mai doreste ceva. Sunt altii care nici sa se sinucida nu mai au chef. Atat de acuta este agonia ca nu-i mai trezeste nici macar sinuciderea. Privesc din nou cerul. De data asta il vad ca pe o panza albastra pe care sunt proiectate trupurile noastre. Toate trupurile din toate timpurile. Ca si cand ar fi un cer de trupuri. Si sub cer nimic, niciun fir de pamant, sa fie ceva infinit. Si noi sa nu cadem, sa plutim asa cum plutesc fulgii si sa nu ne oprim niciodata. Sa plutim la nesfarsit. To: [email protected] Spune-mi, te rog, cum ar fi trebuit sa fie, cum ai vrea sa fie. Din partea mea a fost umor. SI SA NU-TI MAI FIE FRICA! PE MINE O SA MA AI TOT TIMPUL! TREBUIE DOAR SA MA CHEMI! BORDEL PENTRU INGERI Si dupa o ceata de multe luni, in care am trait sau nu am trait, am fost sa-mi iau analizele. Am asteptat cu emotie toata perioada asta. Am facut exercitiul rabdarii si al lipsei de judecata, al intelegerii dincolo de logica, de sens. Exista ceva in noi care ne tine departe de dorinta mortii. Exista ceva in noi mai puternic care vrea sa traiasca si nu sa moara. Toata perioada asta am trait emotia de a primi un rezultat favorabil. Iei in calcul orice drum, te antrenezi pentru orice, dar exista undeva, in tine, speranta ca dansezi pe ce muzica vrei tu, nu pe ce muzica pune El. Esti atat de disperat incat incerci chiar sa negociezi, sa iti schimbe destinul in cazul in care nu ar coincide cu ceea ce vrei. Surpriza a fost alta. Nu numai ca analizele mi-au iesit bune. Nu am avut niciodata neoplasm. Diagosticul meu nu a fost al meu. A fost al altuia. Al unuia care, crezand ca este sanatos, nu s-a tratat si a murit. In timp ce eu, am traversat Iadul terapiei impotriva cancerului, mi-am ars ani din viata, m-am radiat, m-am otravit, convinsa de medici ca este singura usa deschisa spre viata. Am stat cu hartiile in mana, in fata spitalului, pe o bordura, ore intregi, fara sa stiu incotro sa o iau. O avalansa de fotograme, de stari, de conexiuni ma invada. N-am putut nici sa ma bucur, nici sa-mi para rau. Am fost nauca, paralizata. Cand esti in poveste, nu poti sa crezi. Prima reactie este de negare. Nu am putut sa am nicio reactie ore intregi. Daca privesti din afara, unghiul de observatie e altul si detasarea de tine nu o poti face imediat, procesul de constientizare si apoi de acceptare cere un timp. Unul dintre medicii care s-a ocupat de mine pe tot parcursul tratamentului mi-a povestit intreaga eroare. Cum a inceput si pana in ziua in care am aflat. Cand m-am dezmeticit cat de cat, i-am povestit avocatei mele. Toate probele pe care le puteam strange erau insuficiente ca sa castigam. De altfel, cea mai cretina ipotaza. Absurdul caruia nu ii poti face fata, cu care nu te poti lupta. Cineva iti calca viata in picioare si tu nu poti sa te aperi, nu ai cum sa demonstrezi asta pentru ca toti sunt mana in mana, pentru ca e o panza de paianjen care te prinde si te sugruma. Nu de amenintari mi-era teama, ci de faptul ca stersesera toate probele, ca si cum nu existasem vreodata in acel spital cu acel diagnostic. Daca faceam pasul de a merge in instanta, aveau probe sa se scoata. Am incercat toate ipotezele teoretice pentru a gasi o solutie legala si de a avea castig. Am consultat mai multi avocati care m-au sfatuit sa nu demarez niciun proces. Hartiile cu parafa de care beneficiam erau interpretabile si in mare parte lipsite de sens. Si viata mea? Anii care s-au facut scrum? Ce sa inteleg din asta? Tot Dumnezeu raspunde si de asta? Sau sa spun ca asa a fost sa fie? De ce? De ce eu? De ce asa? To : [email protected] Experienta este singura care te face sa te schimbi profund si sa iti schimbi un punct de vedere cu altul. Ca sa nu mai poti sa crezi in ce credeai, trebuie sa treci cu toata fiinta ta prin altceva mai puternic care sa iti rastoarne credinta, valorile. Depinde cat curaj ai sa nu fii stanca, blocat in prejudecati, dogme, reguli, ci sa te arunci, sa traiesti, sa primesti, sa te lasi modificat, sa daruiesti, sa incerci si apoi sa stii unde esti si cine esti. De la un moment la altul poti sa te schimbi. Cu cat ai mai mult curaj sa traiesti, cu atat iti poti schimba punctul de vedere. Viata traita e tot ce conteaza. Am ales sa stau departe de tine cand am aflat ca am cancer. Nu am vrut sa impartasesc cu nimeni moartea mea. In fiecare zi muream putin cate putin. Am vrut sa iti vezi in continuare de viata, fara sa astepti&