Ioana

Recuperata tarziu ca opera importanta a canonului interbelic, Ioana este poate cartea cea mai proustiana - adaptata la fondul si la tramele autohtone - dintre toate romanele cu astfel de ambitii scrise de prozatorii romani in epoca. Romanul e o exceptie in literatura noastra, propunand un personaj feminin cu atribute bine individualizate, ce e mai degraba un agent activ (nu pasiv) in cadrul cuplului protagonist. In plus, Holban reuseste sa scoata partial povestea Adulterinei din cadrele stramte si cliseizate ale literaturii vremii. Ioana marcheaza un moment experimental si este un varf al proustianismului romanesc. [Daiana Gardan] Colectia FeminIN : Zece carti de referinta ale literaturii romane. O pleiada de personaje care, de doua secole incoace, au canonizat o anumita viziune asupra femeii si feminitatii. Iubita, Ingenua, Inaccesibila, Mama, Fiica, Sotia, Gospodina, Adulterina - tipuri umane care, in operele reunite in aceasta colectie, capata concretete in masura in care corespund unui anumit ,,ideal de feminitate" stabilit ex cathedra de barbati. Studiile introductive cu care se deschid toate volumele colectiei incearca sa deconstruiasca aceasta imagine care s-a perpetuat in literatura romana, propunand, in acelasi timp, si noi chei de lectura. Scopul e ca operele trecutului sa se poata reconecta, in masura posibilului, atat cu prezentul literaturii, cat si cu realitatea sociala. Despre drama naratorului Ioanei lui Holban, N. Manolescu vorbeste ca despre o drama de o clasica puritate. Spre deosebire de romanul de dragoste (un subgen care, la data cand Holban semneaza Ioana, cunoaste o exceptionala dezvoltare) care populeaza interbelicul romanesc, cel holbanian propune un univers heterotopic, departe de sociabilitatea fie ea mondena sau provinciala cu care obisnuisera prozatorii nostri publicul modernist. Eroii lui Holban sunt vaduviti de orice decor social si fortati sa gaseasca in intimitatea cuplului toate resorturile necesare existentei lor (una totusi livresca, totusi burgheza). De aceasta iesire din lume se leaga principalele ipoteze care au insotit textul Ioanei in receptarea critica. Cu toate acestea, absolutizarea acestei izolari de societate a eroilor holbanieni ar merita sa fie una dintre temele de revizitat in receptarea si analiza contemporana a Ioanei. Recuperat tarziu drept roman important al canonului interbelic, Ioana este poate opera cea mai proustiana - adaptata la fondul si la tramele romanesti - dintre toate romanele cu astfel de ambitii scrise de prozatorii nostri in epoca. Astfel, concentrarea naratiunii pe resorturile emotionale si senzoriale ale memoriei si ale trairii nu reprezinta altceva decat modelajul ales de Holban, intr-un context in care romanul romanesc inca experimenteaza, la scara larga, formule de import. Dar, ca si Proust, Holban nu elimina decat partial dimensiunea teatrala, uneori caricaturala, conventionala a sociabilitatii burgheze. Protagonistul este un monden prin excelenta printre protagonistii de roman din contemporaneitatea sa. Ioana debuteaza cu imaginea unui automobil de curse care nu are doar rolul de spatiu transgresiv, ce conduce protagonistii acestui roman spre oaza lor intima, izolata, ci reprezinta, in acelasi timp, un element de decor monden, care plaseaza automat cititorii in logica romanelor capitalei, a high classului bucurestean. Nu mi se par intamplatoare aceste prime precizari legate de decor ale naratorului, care constituie, dupa mine, una dintre cele mai stralucite deschideri din romanul interbelic (,,In sfarsit, automobilul de curse parasi centrul Bazargicului, cobori pe ulite chinuite, o porni pe pamantul galben, neted, printre lanurile de grau tremurand si schimband culorile ca marea cea asa de apropiata, si, printre maci, urme de sange ce duc la cine stie ce crima petrecuta in vreun ungher dosnic al acestei pustietati. Apoi ne-am oprit pentru cateva clipe la o moara arsa, unde ne-au parasit cativa tovarasi de drum. Balcicul incepea langa noi, miraculos, fermecat, invizibil, dar sugerandu-ne aroma. Automobilul meu, cu putinii pasageri ramasi, s-a indepartat de moara, alunecand spre Cavarna minuscula. Chiar la poarta casei, transfigurata de asteptare, ma intampina Ioana"). Automobilul de curse contrasteaza cu ulitele chinuite si pamantul galben, miscarea lui, cu amorteala acelei pustietati la capatul careia, pe narator, il astepta Ioana - aproape un ritual de trecere dinspre actiune spre memorie: unde naratorul camilpetrescian, de pilda, avea un ritm alert al povestirii, o hegemonie a faptelor si a evenimentelor, naratorul lui Holban incetineste sistematic actiunea cu superbe momente de descriere a unei naturi in slow motion. Aceasta incetinire nu-l face, insa, pe protagonist mai putin monden, nu-l sustrage din logica intelectualitatii mondene sau a micii burghezii reprezentate in alte romane citadine. Dimpotriva, pe fondul acestui decor insolit, Holban construieste, in subsidiar, o infrastructura tematica cat se poate de modernista. O alta calitate a naratorului holbanian ii tradeaza permanenta legatura cu cutumele sociabilitatii de lux. Privind-o pe Ioana, naratorul ii remarca mai intai de toate transformarea vestimentara (,,Ioana, abia sosita si ea la Cavarna, a si luat aerul provincial: arsa de soare, pe frunte cu cativa pistrui, imbracata fara grija, cu picioarele goale in pantofi. Rochia si-a lucrat-o singura, fara gust, cu toate ca a vrut sa o faca pretentioasa; parca si-a luat modelul nu de la o mare croitoreasa unde se imbraca de obicei, ci din vitrina pravaliei principale din Cavarna"). Aceasta atentie la hainele Ioanei (si nu numai ale Ioanei) se pastreaza pe tot parcursul romanului. In realitate (si in ciuda iluziei unei intimitati dezgolite de conventiile sociale), elementele de vanitate sunt foarte prezente, in stilul si spiritul generatiei modernistilor interbelici, si capata de fiecare data o insemnatate imensa in economia trairii naratorului (,,O priveam acum cu dragoste, cu duiosie, mila, dar si cu reflectia: <>"). Despre spatialitatea inchisa, heterotopica, propusa de Holban in Ioana s-a discutat in aceiasi termeni, camera celor doi, mai ales, fiind privita ca un soi de refugiu care ii protejeaza pe cei doi iubiti de societate, dar ii si obliga, totodata, la crearea unor forme de sociabilitate compensativa. Ca spatii alternative, natura este retinuta cel mai des - marea, plaja, un mediu, in cele din urma, la fel de izolant ca odaia din pensiune. Un spatiu prin excelenta al mondenitatii, este, in schimb, usor trecut cu vederea. Strada reprezinta decorul a nu mai putin de saisprezece microepisoade sau scurte rememorari ale unor fragmente de viata dintre cei doi. Strazile de oras sau bulevardele, in general, si Calea Victoriei, in particular, sunt fara doar si poate spatiile cele mai deschise spre fenomenele occidentale, moderniste, cele mai mondene locuri in care sociabilitatea se impleteste aproape de fiecare data cu o forma de exhibitionism sau de flaneurism. Or, nici Holban nu pare sa dea inapoi de la acest plot device de care uzeaza colegii sai de generatie, dar ii altereaza usor functia. Cavarna este toata doar o strada, observa naratorul, nelipsita de cafenele si pravalii, dar acestea sunt sterse si saracacioase; strada este fundalul imaginat al adulterului Ioanei - naratorul se plimba pe anumite strazi, evitandu-le pe altele, pentru a nu o vedea pe Ioana cu celalalt, iar, in alte instante, tot el pandeste la fiecare colt de strada femeile care semanau cu Ioana. Tot strada devine si inamicul cel mai temut (,,Distantele devenisera o jucarie de copil, caci nu aveam decat teama sa nu apara coltul de strada unde o sa ne despartim"), scena suferintei celor doi (,,biata epava umana care totusi pe strada saluta uneori un cunoscut sau, traversand, asteapta sa treaca un automobil ca sa nu fie calcat", ,,mi-a aparut aceeasi imagine cum o descoperisem pe strada: slaba, trista, obosita, schiopatand dizgratios"), arena de divertisment monden (,,Pe strada am vazut multe fete dragute, imbracate de primavara, cu bucuria circulandu-le in tot corpul, si imi placeau, cu fiecare aveam in gand o aventura, chiar daca nu le-as mai fi recunoscut. Detasam un chip fara realitate, dar in care se imbinau toate pe care le observasem, sau si altele pe care le visasem altadata") sau de joc pentru actorii principali (,,Alta data am zarit-o cu Viky la brat, pe Calea Victoriei, pe la ora sase seara, cand e lume multa pe strada. Niciodata nu-i placea sa treaca pe Calea Victoriei. O fi venit cu dorinta ascunsa sa ma intalneasca?"). In Ioana lui Holban, decorul strazii ia, de fiecare data, forma starii sufletesti a naratorului si functiile sale deriva din spatiul socializarii, al spectacolului monden, din spatiul, pe rand, fertil sau ostil in economia evolutiei relatiei amoroase a celor doi protagonisti. In toate aceste puneri in scena, codurile de gen active in epoca sunt suficient de vizibile incat personajul Ioanei sa fie un candidat potrivit pentru o analiza aplecata spre reprezentarea femeii in romanul de dragoste interbelic, in speta in cel scris de barbati, cum este si cazul romanului de fata. Nu e neobisnuit pentru conventiile societatii interbelice romanesti - si, in consecinta, nici pentru transpunerea in fictiune a acestora - ca inteligenta femeilor sa fie priceputa si perceputa exclusiv drept un atu masculin, o iesirea din norma, o aberatie, aproape. Nici naratorului holbanian nu i se pare mai putin stranie inteligenta Ioanei, ,,virila, fara memoria facila a femeilor", care ,,consta in spirit critic cu ocazia cartilor, ceea ce n-am mai intalnit niciodata la alta femeie". Atuurile virile ale Ioanei o fac un partener aproape egal de dialog cu naratorul (,,Am lasat-o mai tarziu sa interpreteze singura, si eu numai imi dam cu parerea, profesor si eleva. Dar curand elucida perfect orice, fara ajutorul meu, si vedeam cu stupefactie ca eu nu mai aveam niciun rol. Am trecut la Racine, i-am detaliat cum din fiecare vers se desface o noua definire psihologica, am cautat sa reconstituiesc viata fiecarui personaj. Curand toate piesele lui Racine ii erau familiare, si eu nu mai puteam contribui cu nimic. De altfel, dupa Andromaca am lasat-o singura sa gaseasca explicatii si eram sigur ca va reusi perfect. Iar mai tarziu multe intelesuri mi le-a clarificat ea mie"). Ca Pygmalion, protagonistul vede in Ioana o creatie proprie si rareori ceva ii este atribuit Ioanei fara ca naratorul sa-si clameze contributia, victoria. Acolo unde i se recunosc Ioanei propriile merite sau calitati posibile si in lipsa relatiei dintre cei doi, este invocat un alt agent masculin (,,Am un mare regret ca, vorbind de inteligenta exceptionala a Ioanei, o reduc, punand-o in functie de a mea, o explic prin puterile judecatii mele, cand de fapt ea exista in sine insasi, are gusturi pe care le-am ajutat sa se dezvolte, dar imi preexistau si s-ar fi dezvoltat in acelasi chip daca alte ocazii s-ar fi oferit, vreun profesor batran si pricep, de exemplu"). La polul opus, feminitatea Ioanei mai mult o saboteaza decat o ajuta (,,In nevoia Ioanei de a merge la biserica se poate vedea ce usor era influentata, femeie prin excelenta, si toata cultura si inteligenta nu servisera la nimic"). Toate dialogurile dintre cei doi care incepeau de pe un picior de relativa egalitate, in care parerile lor erau coerente, uneori identice, sintetice, se destabilizau atunci cand, interpretand in chei diferite evenimente sau fictiuni, Ioana isi devoala ,,temperamentul de femeie", care o conducea inevitabil la ceea ce naratorul interpreta drept concluzii eronate, lirice, femeiesti. Autorul nu lasa mult loc imaginatiei cand vine vorba despre viziunea sa, o expune in repetate randuri, de pilda atunci cand mediteaza asupra felului in care relationeaza Ioana in cuplu, universalizand-o, dar mai ales explicandu-i comportamentul prin slabiciunile sexului sau: ,,Misterul feminin... Nu este nevoie sa asisti la intamplari mari ca sa te infiori. In mijlocul conversatiei celei mai tandre, cand femeia este de perfect acord cu tine, si aprobarea ei vine complet, fara sa fii deloc vinovat, printr-o vorba neprevazuta distruge constructia tuturor planurilor". Apetenta pentru decodarea ,,misterului feminin" este prezenta de la originile romanului romanesc pana in prezent, iar romanul de dragoste sau erotic reprezinta platforma cea mai fertila pentru manifestarea acestor gesturi meditative. De la autori de fictiuni amoroase din sec. al XIX-lea ca Traian Demetrescu sau Radulescu-Niger la romancierii interbelici ca Gib Mihaescu, Camil Petrescu sau Holban, comentariile menite sa descifreze feminitatea revin cu o cadenta aproape ritualica. Misterul Ioanei este, pentru Holban, coabitarea a doua tipuri de sensibilitate, a doua ritmuri interne diferite ale personalitatii sale, a doua viziuni despre lume radical opuse - una feminina, definita prin idilism, instabilitate emotionala, uneori chiar malitie, alta masculina, definita mai ales de alegerile Ioanei in termeni de entertainment cultural si de capacitatile sale critice. Coerent cu peisajul interbelic modern, Holban vede adeseori in Ioana o femeie emancipata. La fel de coerent cu acest peisaj, insa, este si confundarea formelor sale de emancipare cu forme de transgresie a rolului sau de gen. Nici pentru Holban, ca pentru altii inaintea lui, o femeie nu poate sa-si autodepaseasca limitarile sexului sau decat prin insusirea, dezvoltarea si practicarea unor valori masculine. Insusi contrastul pe care Holban il identifica si caruia ii dedica largi momente de contemplatie este, de fapt, reteta care-i intretine iubirea pentru Ioana si atractia pentru ea. Ioana este o partenera feminina, dar un partener de dialog demn, caci viril. Putine sunt romanele de dragoste romanesti moderne care reusesc sa sparga aceasta logica ce nu reuseste sa depaseasca niste stereotipii de gen adanc inradacinate in discursul cultural autohton. Ioana nu este unul dintre ele. Cu toate acestea, este unul dintre putinele romane care propun un personaj feminin care este un mai degraba un agent activ, nu pasiv, in cadrul cuplului protagonist si care, dincolo de explicatiile pe care naratorul le gaseste, are atribute bine individualizate si scoate, partial, povestea adulterinei din cadrele stramte si cliseizate ale literaturii vremii. Inteligenta scriiturii lui Holban comprima in observatiile sale si in momentele de introspectie diferite intelesuri, care se intind de la meditatia asupra rolurilor de gen la un comentariu metacritic despre propria scriitura. La fel ca in cazul prozatorilor romani ce experimenteaza cu formula subiectiva, si Anton Holban propune un portret al celuilalt mediat de propriul filtru asumat subiectiv. Relectura Ioanei lui Holban in secolul XXI nu poate fi altfel decat atenta la locul pe care acest roman il are in istoria evolutiei romanului romanesc modern. Ca roman de dragoste, o lectura critica a codurilor de gen din epoca pe care naratiunea le contine si le metabolizeaza este, poate, cea mai necesara; ca roman modern si subiectiv, o lectura care sa refocalizeze interpretarea arhitecturii romanului, de la o privire traditionala, a resorturilor interne, la una atenta la felul in care Ioana reprezinta deopotriva un moment experimental si un varf al proustianismului romanesc este, cred, una dintre lecturile cele mai productive. -- Daiana Gardan