Istoriile literaturii romane

Intre 31 mai si 2 iunie, ar fi trebuit sa aiba loc cea de-a saptea editie a Festivalului National de Literatura, FestLit Cluj 2020. Pentru simpozion, alesesem ca tema Istoriile literaturii romane. Nicolae Manolescu promisese, pentru deschidere, o conferinta. Cum festivalul a fost suspendat anul acesta, am propus colegilor critici si istorici literari sa-mi trimita comunicarile pentru a edita un volum. Aveti in fata rezultatul acestei idei. Multumesc tuturor celor care au raspuns invitatiei mele. Textele sunt, cele mai multe, reluari revizuite si adaugite ale unor studii, cronici literare, eseuri, aparute in volume ori in revistele literare. Toate impreuna inlocuiesc cu succes, cred eu, dezbaterea amanata. Am incercat o ordonare cat de cat cronologica, functie de istoria avuta in vedere. Fiindca adesea un autor vorbeste despre mai multe istorii, am pastrat aranjarea cronologica si inauntrul fiecarui capitol. Am adaugat titlului, in paranteza, numele celor comentati, astfel incat cititorul sa gaseasca mai usor ceea ce il intereseaza. Tema imi fusese impusa de constatarea ca, desi raftul nostru de referinta este bogat si consistent, inca persista moda lamentarilor pe tonuri diverse apropo de criza careia pare ca-i suntem sortiti. Ma incapatanez sa nu fiu de acord. CRIZA, cu majuscule si cu bine jucata disperare, e solutia cea mai comoda si mai meschin profitabila fiindca nu doar ca spui astfel, indirect, ca nu recunosti nimic din ce s-a facut deja si se face, de bine de rau, tot timpul, dar nici nu te (mai) simti chemat sa faci ceva cu adevarat durabil si serios. Sigur, motivele crizei ar fi situatia socio-politica, vremile, mereu vitrege. Eu una, insa, pariez pe indiferenta la eveniment a celor prinsi in uriase proiecte culturale. Reiau aici un comentariu al lui Al. Paleologu (Spiritul si litera, 1970) la Istoria... lui Calinescu: Prefata Istoriei literaturii romane... se incheie cu un amanunt exemplar, anume data: 24 ianuarie 1941. In paroxismul convulsiilor vietii publice, in tumultul acelor zile sinistre, G. Calinescu isi termina netulburat vasta lucrare, opunand haosului, dementei si crimei, un moment al spiritului. G. Calinescu era obsedat de ideea monumentalului si il jignea ceea ce i se parea a fi la noi o lipsa de ambitie, daca nu de vocatie monumentala. Nici neaparat frumusetea, nici propriu-zis dimensiunea nu dau esenta monumentalului, ci grandoarea si perenitatea, adica universalitatea ideala a conceptiei si durabilitatea ei materiala. Creatia monumentala este o Imitatio Dei, o demiurgie ce sfideaza timpul si braveaza istoria. De aici, <> pe care o preconiza Calinescu si care presupune un plan absolut, o lume a esentelor, unde totul capata sens prin raportare la arhetipurile primordiale. <>, spunea G. Calinescu intr-un interviu in 1945. Eventuala criza a istoriei literare pe care am putea-o recunoaste si descrie se explica (dar nu se scuza in absolut) prin destinul nostru de etern incepatori. Cum la romani lipseste (credea Radulescu-Motru) aplecarea spre lucrari in perspectiva lunga a istoriei (cele care cer efort indelungat cu succese/castiguri tarzii si mereu indoielnice), dar si spiritul comunitar, interesul personal ori de grup fiind mereu si nesmintit deasupra celui public, o lucrare de o viata, neterminata la disparitia autorului, nu e continuata firesc si generos de generatia imediat urmatoare. Tot ce s-a facut inainte e lasat/impins/aruncat deoparte si se re-incepe de la capat, pe rau in jos , vorba cantecelului pentru copii, daramarea fostului pod de piatra fiind anuntata cu o incantare greu de ascuns. Lucrul era deplans de un Heliade Radulescu ( La noi si la toate neamurile ce se afla in a lor pruncie, abia se incepe un lucru si ajunge la abuz ) si descris de Caragiale prin formula geniala a stransurii de navala in care ne complacem, acea permanenta stare de urgenta in gol, de ne-asezare cronicizata, de forfota galagioasa, in cerc (vicios). Mecanism psihologic gratie caruia fiecare generatie se crede harazita sa aseze, ea, prima piatra (Nicolae Manolescu), fiindca nu crede ca inceputul vechi a fost cel bun. Sa mai constat ca - periodic, dar si de o buna bucata de vreme - lucrurile par sa nu (mai) raspunda definitiei lor traditionale. Critica si istoria literara isi confunda adesea scopurile si instrumentarul ca doua stiinte complementare ce se afla. In mare, e valabila si azi delimitarea facuta de un Ibraileanu (critica se ocupa de ceea ce individualizeaza operele, istoria, de ceea ce le e comun