Laureat al norilor 1982-2021

Un pian aruncat pe malul raului de cativa muncitori proaspat mutati in casa cedata de o familie de burghezi dusi la Canal. Si cascada jeluindu-se toata noaptea pe ritmuri de Bach. Ion Cristofor Echinoxistul Ion Cristofor este receptat indeobste ca poet al solitudinii ( Dar eu in seara asta/ neauzit/ intre patru pereti/ urlu/ in urechea imensa a singuratatii ), dar si ca expert in paradoxala arta a reconcilierii realelor cu interioritatea prin proceduri metaforale adesea surprinzatoare. Gheorghe Grigurcu remarca un rasfat paradoxal melancolic al perceptiei fiintei launtrice , iar Petru Poanta un enciclopedism ceremonios de imagini . De la debutul cu In odaile fulgerului (1982), trecand prin Cina pe mare , Marsyas , Casa cu un singur perete , Sarbatoare la ospiciu , O cusca pentru poet , Angore et taedio , Cine a dat foc Romei ; Geamantanul de sticla , Orchestra de jazz , Gramofonul de pamant si pana la cartea de acum, Ion Cristofor redacteaza calm tensionat, cu o tristete fecunda, cronica trudei de a impune cuvintelor o ordine pe care s-o imite viata insasi. Retinand in comentariile mele trecute mai ales dimensiunea thanatica, observam altadata ca poezia sa e, intr-adevar, grava si traversata de nelinisti (cum o recepta un Adrian Marino, de pilda), insa nicidecum sumbra. Intrebarile ultime pe care si le pune poetul se rostesc in gama generoasa a seninatatii, a unei intelegeri calme a muritudinii. Ion Cristofor scruteaza, cu privirea atintita si cuvintele in alerta, toate semnele si semnalele mortii intravitale, firescul acesteia nelasand loc spaimelor desirante, ci invitand, mai degraba, la reculegeri si replieri, la revalorari ale datelor existentei. (IRINA PETRAS