O autobiografie euritmata

Studentia mea clujeana a inceput in 1970, perioada de apogeu a relativei liberalizari cu voie de la regimul monolitic in vigoare. Din pacate, atmosfera de placuta competitivitate intelectuala ce domnea in Universitate - si, prin extensie, in redactia revistei Echinox, unde fusesem cooptat gratie bunilor mei amici Marian Papahagi si Peter Motzan - s-a intunecat brusc: in iulie 1971, capetenia scornicesteana a decis sa implementeze in tara noastra invatamintele recentei sale vizite prin lagarele de concentrare in care fusesera prefacute Coreea de Nord (ireparabil, pana in zilele noastre) si China (pana dupa moartea lui Mao). Un efect imediat a constat in reprimarea cetatenilor care se incapatanau sa-si manifeste personalitatea (si) printr-o infatisare neconforma canoanelor quasi-cazone impuse intregii societati. Pentru orice june cat de cat scolit parea de neinteles cum o ideologie ce se revendica de la clasicii marxism-leninismului (Marx, Engels, Lenin - adica trei barbosi, intrucat mustaciosul Stalin fusese epurat cu un deceniu in urma) avea ca prioritate vanarea celor ce purtau barba si/sau par lung. E de presupus ca nici etimologia nu era un punct forte al opresorilor, din moment ce actionau contra evidentei ca, in limba romana, insusi cuvantul barbat deriva de la respectiva podoaba faciala. In cazul meu particular, un accident domestic, petrecut cand inca nu implinisem doi ani, imi arsese cu ulei incins o portiune din partea dreapta a fetei. Ca atare, operatiunea barbieritului devenise impracticabila (oricum, nu as fi intentionat vreodata sa mi-o insusesc). Fapt este ca, timp de vreo doi ani, ramasesem probabil unicul student purtator de barba din Facultatea de Litere (cu dispensa medicala!). In acea postura de... extraterestru, avui parte aproape de un soc la primul curs de istoria filosofiei. Titularul acestuia, Valentin Catineanu, era un tanar domn, cu miscari tacticoase si cu voce bas-baritonala. Aparitie rupta parca dintr-un tablou infatisandu-i pe pasoptisti: frunte inalta, ochi mari de culoare azurie si - surpriza - o barba blonda, deasa si aranjata. Nici pana azi nu am aflat cum reusise sa-si mentina demnitatea propriei figuri, in timpurile ignobile pe care le aveam de suportat. Bineinteles, la asta se adauga si certa sa competenta profesionala. Nu mai e necesar sa insist ca Valentin s-a fixat in memoria mea estudiantina ca unul dintre profesorii de referinta. La scurt timp dupa absolvirea facultatii, am cunoscut-o pe Ana, una dintre surorile lui Valentin. Facea parte dintre elevii primelor promotii ale Liceului cu Limba de predare engleza, institutie exemplara aparuta la Cluj prin intelepciunea diplomatului-ministru-al-invatamantului Mircea Augustin Malita (pe langa vechile scoli dedicate elevilor cu limba materna maghiara sau germana, fusesera infiintate la inceputul anilor 1970 si licee unde erau predate intensiv franceza, spaniola, italiana si rusa; o glorioasa traditie ramasa vie pana azi in vibranta urbe transilvana post-totalitara). Majoritatea elevilor acelor scoli de elita si-au mentinut peste ani relatiile amicale cu comilitonii ceva mai in etate. Asa se face ca, din an in Pasti, se mai intampla s-o intalnesc pe Ana. Filiera Catineanu - careia i se adaugase Tudor Catineanu (viitorul director al Radiodifuziunii Romane predase si el docte cursuri la grupa noastra de anglisti/germanisti) - a reprezentat pentru mine o firava punte spre mirifica zona a Bistritei. Ca fervent admirator al provinciei natale, Transilvania, ma incanta orice sansa in plus de a o cunoaste in splendida-i diversitate. Evident, continuam sa-l consider pe poetul Aurel Rau drept simbol cultural al acelui tinut, intrucat gratie lui debutasem in respectatul mensual Steaua (inainte de a-mi sustine examenul de bacalaureat, asadar tot in 1970). Insa prima escapada la Bistrita am intreprins-o prin 1972, cu automobilul condus de parintele meu, avandu-l ca invitat si ghid pe Valentin Catineanu (evocat intr-unul dintre poemele discretei sale surori). Apoi anii si-au accelerat curgerea, ajungand la halucinanta revarsare evenimentiala din prezent. In fortuitele intalniri cu Ana - tot din an in Pasti - aflam noi repere ale traiectoriei mondializate pe unde ea isi urma destinul: Italia, Spania, Insula Reunion, Franta, o tentativa de adaptare la strania provincie sudica a Portugaliei - Algarve, in fine, o anume stabilizare de domiciliu in Andalucia, ardenta provincie spaniola din sud (cu un teritoriu aproape de dimensiunea Portugaliei continentale). Printre informatiile transmise intotdeauna fugitiv s-a fofilat si aceea ca avusese probleme grave de sanatate. M-a bucurat sa aflu ca reusise sa le depaseasca - din cate tin minte - gratie interventiilor providentiale ale chirurgului Alin Rancea, vechiul meu amic din copilarie, ajuns reprezentant de frunte al renumitei scoli medicale clujene. Candva, pe parcursul fulguratiilor sale confesive, Ana imi vorbise despre tentativele ei poetice. Instalat in habitudinile vietii literare si redac