Pachet Iluzia fericirii

Ce ne spunem cand nu ne vorbim Un diagnostic fatal o determina sa o ia la fuga si sa se ascunda. Fara nicio explicatie. Isi abandoneaza iubitul, parintii, prietenii... tot. Pleaca din tara ca sa-si traiasca sfarsitul intr-o singuratate deplina, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodata. Dupa doi ani, isi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamita. Anuleaza toate asteptarile. E sanatoasa tun, fara urma de neoplasm, prin urmare, in viata. Dupa doi ani in care a dansat tango cu moartea, revine in povestea din care evadase, dar nu se mai identifica profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu pesti-emotii, cu scoici-amintiri, cu ganduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai inainte, se dovedeste a fi acum ceva banal, deloc esential, foarte simplu de inlocuit. Singurul lucru cu care ramane dupa aceasta jupuire e sinele. Daca primul diagnostic a fost gresit sau daca si-a inventat povestea doar ca sa fuga de realitatea in care era... nu mai conteaza atata timp cat, insotind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am facut tandari ca sa ne recompunem, am mintit ca sa descoperim adevarul, am urat ca sa aflam iubirea adevarata, ne-am pierdut definitiv ca sa il regasim pe Dumnezeu pentru totdeauna. Cand esti pe un drum cu sens unic, fara cale de intoarcere, fiecare secunda te costa altfel. Moartea imi zambeste din coltul camerei. Mi-ai soptit toata copilaria ca viata trebuie sa fie o eterna lectie in care sa ne pregatim sa murim. Ma auzi? Cauta neincetat sa ramai liber. Inima ta poate iubi tot ce doreste. In fiecare rasarit de soare exista ceva frumos. Calatoria aceasta nu poate avea sfarsit. Mastile fricii O carte despre modul in care traumele din copilarie ajung sa ne domine si sa sufoce maturitatea. O poveste care probabil reprezinta realitatea multor familii de aici si de aiurea: amprenta lasata asupra viitorului unui copil de un parinte autoritar, violent si incapabil sa isi depaseasca neputintele. O istorie a metamorfozei unei personalitati abuzate de violenta si frica, o privire emotionanta asupra maternitatii inabusite de stereotipuri si a unei iubiri care putea sa fie perfecta, daca protagonistii sai ar fi trait prezentul (clipa). Un roman frumos si trist, dur si sensibil deopotriva, o marturie impresionanta despre parinti si copii si frica teribila care ii desparte uneori, sufocand iubirea, pacea interioara, bucuria vietii, tot ce e mai frumos in oameni. - Radu Gavan Pe Camelia o cunosc de foarte multa vreme si am fost uimita sa descopar in cartile sale o voce noua, necunoscuta mie. Matura si transanta in felul in care isi creeaza personajele, ea le iubeste apoi ca pe niste copii, cu toate defectele si durerile lor. Ema, David si Sofia sunt niste personaje tragice, intr-o istorie cutremuratoare in familiaritatea ei. Abuzul, fizic si emotional, suferit si perpetuat de personaje, este socant prin perspectiva intima din care e reflectat. Si daca e nevoie de un argument in plus pentru a citi Mastile fricii, iata-l: va va face sa va reevaluati relatia cu cei iubiti, cu teama de a nu descoperi un pic din bovarica Ema in voi insiva. - Ada Roseti Sa nu razi :(( Sa nu radeti.... Dar nici nu o sa puteti. Cartea asta doare, exaspereaza. O iubire materna, ca o ura grea. Ura ca nu esti cenusareasa, oricati pantofi ai, ca universul nu se oranduieste in cercuri concentrice de rasplati. Ca nu sta drepti, la ordinele tale. Pe care nu stii sa le dai, fiindca ai pus re-ul inaintea sentimentului. Fiindca ai numai raspunsuri si nicio intrebare. Fiindca virtutea principala pe care o corcolesti la piept este despre ce nu esti si ce nu poti, intr-o lume care conspira impotriva ta. A ta, Buricul absolut al pamantului. Mama, Gaia, Glia. Tellus Mater. Pantec si mormant. Nu. Nu o sa radeti. Dar cred ca veti simti, trai, intelege mai bine fatal/ismul. Cordonul ombilical netaiat la timp de sabia Liberului Arbitru. Personajul acela lipsa din cultura noastra mioritica. Personajul dupa care tanjim pana la streangul in care ne atarnam propria neputinta. Sa nu razi :(( este o experienta limita, ascunsa de obicei de mituri si taceri. Doare, exaspereaza. Elibereaza. - Mihaela Miroiu, filosof, scriitoare Pentru proza pe care ne-o propune Raluca Feher putem prelua, intr-o formula redusa, ceea ce a spus candva un ganditor care a marcat istoria reflectiei: sa nu razi, sa nu plangi, doar sa intelegi. Si, de fapt, ce avem noi aici? Ceva consistent si, pentru literatura de azi, luminos si incitant. Ceva care, intre altele, ne indeamna sa parafrazam formula invocata mai sus. Fiindca despre literatura pe care o face Raluca Feher, cu o siguranta de sine extraordinara, cu nerv, cu o taietura a frazei care tinde spre o (binevenita pentru proza) precizie de tip chirurgical, si, ingaduiti aceasta, cu gratie si sarm, se poate spune imediat si bine-meritat: sa nu razi, sa nu plangi, sa intelegi; dar si sa admiri, sa te bucuri. Si sa dai mai departe. Si anume: sa te bucuri si sa dai mai departe literatura de foarte buna cal