Repara-ma. Seria Atingerea lui Juliette. Vol. 4

Cartea Repara-ma , de Tahereh Mafi, este a patra aparitie din seria Atingerea lui Juliette. Au trecut saisprezece zile de cand Juliette Ferrars l-a ucis pe comandantul suprem al Americii de Nord si a preluat conducerea Restauratiei pe continent. Saisprezece zile de cand l-a asasinat pe tatal lui Warner. Juliette credea ca a castigat. A devenit conducatoarea Sectorului 45 si acum il are pe Warner alaturi. Insa continua sa fie fata care poate ucide printr-o simpla atingere - si cu atat de multa putere in mainile ei tinere, intreaga lume e cu ochii pe fiecare miscare a sa, asteptand sa vada ce-o sa se intample mai departe. Juliette si Warner au riscat totul. Dar cand tragedia loveste din plin, cei doi vor fi siliti sa infrunte intunericul care salasluieste atat in jur, cat si inlauntrul lor. Vor putea sa controleze puterea pe care o exercita Juliette sau va ajunge aceasta sa-i controleze pe ei? ,,Ii va face pe fani sa astepte continuarea cu sufletul la gura." BOOKLIST Alte carti din seria Atingerea lui Juliette sunt: Spulbera-ma Elibereaza-ma Aprinde-ma Repara-ma Fragment din cartea Repara-ma, de Tahereh Mafi: Nu ma mai trezesc tipand. Nu mi se mai face rau cand vad sange. Nu mai tresar cand trag un foc de arma. N-am sa-mi mai cer vreodata iertare ca incerc sa supravietuiesc. Si totusi... Sar deodata la auzul unei usi trantite. Imi inabus un icnet, ma intorc si, din obisnuinta, imi duc mana pe manerul pistolului care atarna intr-o parte, varat in toc. - J, avem o problema grava. Kenji se uita la mine chioras, cu mainile in sold si tricoul intins la maximum peste pieptul sau. Acesta e Kenji cel furios. Kenji cel ingrijorat. Au trecut 16 zile de cand am preluat conducerea Sectorului 45 - de cand m-am autoincoronat comandantul suprem al Restauratiei - si, de atunci, a fost liniste. O liniste ingrijoratoare. Zi dupa zi ma trezesc cuprinsa de o senzatie de semi-groaza, semi-entuziasm, asteptand cu nerabdare inevitabilele misive din partea natiunilor inamice care imi vor contesta autoritatea si vor declara razboi impotriva noastra - iar acum, in sfarsit, se pare ca acel moment a sosit. Asa ca inspir adanc, imi trosnesc gatul si ma uit in ochii lui Kenji. - Spune-mi ce s-a intamplat. Kenji strange din buze. Ridica privirea inspre tavan. - Deci, OK, primul lucru pe care trebuie sa-l stii e ca nu e vina mea, bine? Incercam doar sa dau o mana de ajutor. Sovai. Ma incrunt. - Ce? - Vreau sa zic, stiam ca natafletul asta se da in vant dupa melodrame, dar asta frizeaza ridicolul... - Scuze... ce? Iau mana de pe pistol; simt cum trupul mi se relaxeaza. Kenji, despre ce vorbesti? Asta nu-i despre razboi? - Razboi? Poftim? J, nu esti atenta? In clipa asta, iubitul tau trece printr-o criza de isterie si trebuie sa te ocupi de fundul lui inainte s-o fac eu. Rasuflu, iritata. - Pe bune? Iarasi cu prostiile astea? Dumnezeule, Kenji! Imi scot tocul de la spate si-l arunc pe pat. Ce-ai mai facut de data asta? - Vezi? zice Kenji, aratand cu degetul spre mine. Vezi? De ce ma judeci atat de repede, ei, printeso? De ce presupui ca eu sunt cel care a gresit cu ceva? De ce eu? Isi incruciseaza bratele la piept si-si coboara glasul. Si stii, de fapt, imi doream de ceva timp sa discutam despre asta, intrucat simt ca, in calitate de comandant suprem, nu poti sa umbli cu favoritisme in halul asta, dar e limpede ca... Kenji inlemneste brusc. Auzind scartaitul usii, ridica din sprancene; un clic delicat si ochii i se fac mari; un fosnet si, dintr-odata, teava unui pistol e lipita de ceafa lui. Kenji se holbeaza la mine si nu scoate niciun sunet in timp ce rosteste pe muteste cuvantul psihopat, iar si iar. Psihopatul in cauza imi face cu ochiul de unde se afla, zambindu-mi ca si cum nu e cu putinta sa-l ameninte cu pistolul pe prietenul nostru comun. Imi inabus un raset. - Haide, zice Warner, inca zambind. Te rog sa-mi spui exact cum anume te-a dezamagit in calitate de conducatoare. - Hei... Kenji ridica bratele, predandu-se in gluma. N-am spus niciodata ca m-ar fi dezamagit, bine? In mod categoric exagerezi... Warner il loveste pe Kenji cu pistolul in cap. - Tampitule! Kenji se rasuceste si smulge pistolul din mana lui Warner. - Ce naiba ai, omule? Credeam ca suntem prieteni. - Eram, zice Warner rece. Pana ce te-ai atins de parul meu. - M-ai rugat sa te tund... - N-am zis nimic de genul asta! Te rugasem sa-mi scurtezi varfurile! - Si fix asta am facut! - Astea, se rasteste Warner, intorcandu-se ca sa pot analiza pagubele, nu sunt varfuri scurtate, cretin incompetent ce... Icnesc. Ceafa lui Warner e o harababura ciuntita de par inegal; smocuri intregi au fost rase. Kenji se face mic in timp ce-si priveste opera. Isi drege vocea. - Ei bine, zice el, varandu-si mainile in buzunar. Vreau sa zic... In fine, omule, frumusetea e subiectiva... Warner indreapta alt pistol spre el. - Hei! striga Kenji. N-am de gand sa tolerez aceasta relatie abuziva, OK? Indreapta un deget spre Warner si adauga: N-am fost de-acord cu rahatul asta! Warner ii arunca o privire urata si Kenji da inapoi, iesind cu spatele din camera inainte ca Warner sa aiba ocazia de a reactiona; si atunci, tocmai cand rasuflu usurata, Kenji isi vara capul din nou pe usa si zice - De fapt, cred ca tunsoarea asta arata dragut iar Warner ii tranteste usa in fata. Bun venit in noua mea viata in calitate de comandant suprem al Restauratiei! Warner sta in continuare cu fata spre usa inchisa in timp ce respira adanc, alungandu-si tensiunea din umeri, si pot sa vad mai bine dezastrul produs de Kenji. Parul des, superb, auriu al lui Warner - o trasatura caracteristica a frumusetii lui - a fost slutit de doua maini neindemanatice. Un dezastru. - Aaron, zic eu pe un ton bland. Isi lasa capul in jos. - Vino-aici! Se intoarce, uitandu-se la mine cu coada ochiului de parca a facut ceva de care ii este rusine. Iau pistoalele de pe pat si-i fac loc langa mine. Se lasa pe saltea cu un oftat trist. - Arat oribil, zice el incet. Clatin din cap, zambind, si-i ating obrazul. - De ce l-ai lasat sa te tunda? Abia atunci Warner se uita la mine; ochii ii sunt rotunzi si verzi si nedumeriti. - Mi-ai spus sa petrec timpul cu el. Rad. - Asa ca l-ai lasat pe Kenji sa te tunda? - Nu l-am lasat sa ma tunda, ma contrazice el, incruntandu-se. A fost - sovaie - un gest de camaraderie. A fost un act de incredere pe care am vazut ca-l practica soldatii mei. In orice caz, continua el, intorcandu-si capul, nu e ca si cum sunt vreun expert in legarea prieteniilor. - Ei bine, zic eu, noi suntem prieteni, nu-i asa? Auzind asta, zambeste. - Si? il inghiontesc eu. A fost bine, nu-i asa? Inveti sa fii mai amabil cu oamenii. - Da, pai, nu vreau sa fiu mai amabil cu oamenii. Nu mi se potriveste. - Ba eu cred ca ti se potriveste foarte bine, il contrazic, radiind. Ador cand esti amabil! - Asa spui tu. Aproape ca rade. Dar, iubire, sa fiu amabil nu-mi vine in mod firesc. Va trebui sa ai rabdare cu progresul meu. Ii iau mana intr-a mea. - Habar n-am despre ce vorbesti. Cu mine esti extrem de amabil. Warner clatina din cap. - Stiu ca ti-am promis ca ma voi stradui sa fiu mai de treaba cu prietenii tai - si voi continua sa depun acest efort -, dar sper ca nu te-am facut sa crezi ca sunt capabil de un lucru imposibil. - Ce vrei sa spui? - Doar ca sper ca nu te voi dezamagi. S-ar putea, daca sunt impins, sa pot fi in stare sa generez un oarecare nivel de cordialitate, dar trebuie sa stii ca n-am niciun interes sa ma port cu toata lumea asa cum ma port cu tine. Asta, continua el, atingand aerul dintre noi, e exceptia de la o regula foarte dura. Isi coboara privirea pe buzele mele; mana i s-a mutat pe gatul meu. Asta, zice el bland, e foarte, foarte neobisnuit. Ma opresc ma opresc din respirat, vorbit, gandit... De-abia m-a atins si inima mi-a luat-o la goana; amintirile se ciocnesc deasupra mea, fierbandu-ma in valuri: greutatea trupului sau peste al meu; gustul pielii lui; caldura atingerii lui si respiratiile lui scurte si lucrurile pe care mi le-a spus doar pe intuneric. Venele-mi sunt invadate de fluturi si ii scot cu forta de-acolo. Toate astea sunt inca noi, atingerea lui, pielea lui, mirosul lui, atat de noi, atat de noi si atat de incredibile... Imi zambeste si lasa capul intr-o parte; ii imit miscarea si, cu o respiratie scurta, buzele i se intredeschid si eu stau nemiscata, cu plamanii cazuti pe jos, bajbaind dupa camasa lui si dupa ceea ce urmeaza, cand el spune - Stii, va trebui sa ma rad in cap si se retrage. Clipesc si inca nu ma saruta. - Si sper din tot sufletul, continua el, ca ma vei iubi in continuare cand ma intorc. Apoi se ridica si pleaca, iar eu numar pe degetele de la o mana cati oameni am ucis si ma minunez la cat de putin mi-a fost de ajutor sa nu cedez in prezenta lui Warner. Incuviintez o data din cap in timp ce el imi face semn cu mana, imi adun bunul-simt de unde l-am lasat si ma trantesc pe spate in pat. Capul mi se invarte si complicatiile razboiului si pacii imi apasa gandurile. Nu m-am gandit nicio clipa ca va fi usor sa fiu conducatoare, insa m-am gandit totusi ca va fi mai usor decat asta: Pun la indoiala in fiecare clipa deciziile pe care le-am luat. Sunt extrem de surprinsa de fiecare data cand un soldat face ce-i spun. Si sunt din ce in ce mai ingrozita ca noi - ca eu - va trebui sa ucidem mult, mult mai multi oameni inainte ca lumea sa se linisteasca. Desi sunt de parere ca tacerea, mai mult decat orice altceva, e cea care m-a zdruncinat. Au trecut 16 zile. Am tinut discursuri despre ceea ce urmeaza, despre planurile noastre de viitor; am organizat comemorari pentru sufletele pierdute in lupta si ne descurcam cu promisiunile de a implementa schimbari. Castle s-a tinut de cuvant si s-a pus deja pe treaba, incercand sa rezolve problemele legate de agricultura, irigatii si, cel mai urgent, cum sa-i mute cat mai bine pe civili din complexurile de locuinte. Insa va fi o treaba care se va desfasura in etape; va fi o tranzitie lenta si atenta - o lupta pentru Pamant care s-ar putea sa dureze un secol. Cred ca intelegem cu totii asta. Si daca civilii ar fi singurii pentru care ar trebui sa-mi fac griji, n-as mai fi atat de ingrijorata. Insa imi fac griji deoarece stiu prea bine ca nu vom putea face mai nimic pentru a repara lumea asta daca ne petrecem urmatoarele decade razboindu-ne. Chiar si-asa, sunt pregatita sa lupt. Nu ca mi-as dori asta, dar voi merge cu bucurie la razboi daca asta e ceea ce trebuie sa fac pentru a schimba lucrurile. As vrea eu sa fie atat de simplu! In momentul de fata, cea mai mare problema a mea e, de asemenea, si cea mai bulversanta: Intr-un razboi e nevoie de dusmani, si se pare ca eu nu gasesc niciunul. In cele 16 zile de cand l-am impuscat pe Anderson in cap nu m-am confruntat cu nicio opozitie. N-a incercat nimeni sa ma aresteze. Nu m-a contestat niciun alt comandant suprem. Din cele 554 de sectoare ramase numai pe acest continent, nici macar unul nu a dezertat, nu a declarat razboi sau nu m-a vorbit de rau. Nimeni n-a protestat; oamenii nu s-au revoltat. Din cine stie ce motiv, Restauratia a intrat in joc. Se preface. Si asta ma contrariaza profund. Ne aflam intr-un impas straniu, suntem captivi intr-un stat neutru cand eu imi doresc cu disperare sa fac mai multe. Mai multe pentru oamenii din Sectorul 45, pentru America de Nord si pentru intreaga lume. Insa aceasta tacere bizara ne-a descumpanit pe toti. Eram convinsi ca, odata ce Anderson era mort, ceilalti comandanti supremi se vor razvrati... Ca le vor porunci armatelor lor sa ne distruga... Sa ma distruga. In schimb, conducatorii lumii ne-au dat de inteles ca suntem insignifianti: ne ignora asa cum ar face cu o musca enervanta, prinzandu-ne sub un pahar unde suntem liberi sa bazaim de colo-colo, lovind cu aripile frante in pereti atat cat mai avem oxigen. Sectorul 45 a fost lasat sa faca ce-l taie capul; ni s-a oferit autonomie si puterea de a revizui infrastructura sectorului nostru fara a intampina piedici. Toate celelalte locuri - si toti ceilalti oameni - se prefac ca nu s-a schimbat nimic in lume. Revolutia noastra s-a desfasurat intr-un neant. Victoria noastra ulterioara a fost redusa la ceva atat de mic, incat s-ar putea nici sa nu existe. Jocuri ale mintii. Castle e mereu activ, vizitand si oferind sfaturi. A fost sugestia lui sa nu stau degeaba - sa preiau conducerea. In loc sa astept nelinistita si defensiva o reactie, ar trebui sa dau o mana de ajutor, a spus el. Ar trebui sa-mi fac cunoscuta prezenta. Sa-mi cer drepturile, a spus el. Sa iau un loc la masa. Si sa incerc sa formez aliante inainte sa lansez atacuri. Sa intru in legatura cu ceilalti cinci comandanti supremi din lume. Deoarece se prea poate sa vorbesc in numele Americii de Nord - dar cum ramane cu restul lumii? Cum ramane cu America de Sud? Cu Europa? Asia? Africa? Oceania? Organizeaza o conferinta internationala a conducatorilor, a spus el. Discuta. Vezi mai intai daca poti obtine pace, a zis el. - Probabil ca mor cu totii de curiozitate, mi-a spus Castle. O fata de 17 ani care a preluat conducerea Americii de Nord? O adolescenta care l-a ucis pe Anderson si s-a autodeclarat conducatoarea acestui continent? Domnisoara Ferrars - presupun ca esti constienta ca ai un mare avantaj acum! Foloseste-l! - Eu? am facut, uluita. Ce avantaj am? Castle a oftat. - Esti, fara doar si poate, extrem de curajoasa pentru varsta ta, domnisoara Ferrars, dar ma intristeaza sa vad ca tineretea ta e atat de inextricabil legata de lipsa ta de experienta. Am sa incerc sa ti-o zic pe sleau: ai o forta supraomeneasca, o piele aproape invincibila, o atingere letala, doar primaveri si l-ai doborat de una singura pe despotul acestei natiuni. Si totusi, te indoiesti c-ai putea fi capabila de a intimida aceasta lume? M-am strambat. - Obiceiuri vechi, Castle, am spus incet. Obiceiuri proaste. Ai dreptate, fireste. Fireste c-ai dreptate. Mi-a aruncat o privire sfredelitoare. - Trebuie sa intelegi ca aceasta tacere unanima, colectiva, din partea inamicilor tai nu e o simpla coincidenta. Fara doar si poate au luat legatura unii cu altii - fara doar si poate s-au pus de acord asupra acestei abordari -, intrucat asteapta sa vada care va fi urmatorul tau pas. A clatinat din cap si a adaugat: Iti asteapta urmatoarea miscare, domnisoara Ferrars. Te implor sa faci o alegere buna. Asa ca invat. Am facut dupa cum mi-a sugerat si acum trei zile am trimis vorba prin Delalieu si i-am contactat pe ceilalti cinci comandanti supremi ai Restauratiei. I-am invitat sa mi se alature aici, in Sectorul 45, luna viitoare, pentru o conferinta a conducatorilor internationali. Cu doar un sfert de ora inainte sa dea buzna Kenji in camera mea, primisem prima confirmare. Oceania a spus da. Si nu sunt sigura ce inseamna asta.