Diabolicele

La data aparitiei, in 1874, celebrul volum continand sase povestiri despre fapte violente sau vindicative comise de femei i-a adus autorului un proces pentru ultraj la adresa moralei publice. D'Aurevilly, dandy post-romantic cu condei extrem de ascutit, declara in prima prefata a acestei opere ca n-a inventat nimic. Sufletul omenesc este tratat aici fara condescendenta, iar cele sase autopsii pe care autorul le ofera dezvaluie o scriitura flamboaianta si un simt pronuntat pentru mister. Barbey d'Aurevilly a atras patimas privirile... Evocand pasiunea pentru a o infrange, cantand, plangand si strigand in toiul furtunii, implantat ca Aiax intr-o stanca stearpa si parand a-i spune intruna adversarului sau - fiinta omeneasca, trasnet sau zeu, sau materie -: <>, el nu putea in niciun caz sa aiba succes la un public burghez amortit, ai carui ochi sunt inchisi in fata oricarui miracol al exceptiei. (Charles Baudelaire) Barbey d'Aurevilly - natura paradoxala, aristocrat cu nostalgii revolutionare si revoltat tanjind dupa ordinea monarhiei, catolic fervent, dar ispitit de tenebrele infernului, timid, delicat si, deopotriva, de un orgoliu satanic. (Adriana Babeti) Secretul este prezent in mai toate nivelurile povestirilor lui Barbey, semnalandu-se ca o constanta a organizarii epice. Motivul secretului, de pilda, in erotismul mut al Albertinei din <>, in relatiile ambigue dintre contesa du Tremblay si cartoforul scotian (in <>), in iubirea tainuita dintre Serlon de Savigny si servitoarea sotiei sale (in <>), in strania procreatie a copilului fetitei indragostite de Don Juan este multiplicat printr-un joc ingenios de optici conjugate - a autorului, a naratorului, a diferitelor personaje care i se substituie pe rand, in sfarsit, a cititorului insusi. (Irina Badescu