Printul Bisericii

In Franta secolului al XVI-lea, intr-o societate in care valorile sociale si traditionale dicteaza cursul individual al vietii oricarei tinere, Seraphine creste, alaturi de cel mai bun prieten, Loredan, pentru a deveni sotia unui artistocrat.In pofida statutului social si al descendentei roiale pe care o mosteneste, viata ii ofera nenumarate surprize si piedici. Sub semnul lui fortuna mala, Seraphine isi impleteste viata, in mod fatal, cu cea a Unicornului, o figura masculina pariziana, seducatoare, cu un destin la fel de controversat.Printul Bisericii este un roman care imbina pasiunea, nebunia, visarea si reveria intr-o poveste fascinanta, o drama in care nimic nu e ceea ce pare a fi. Miscarea greoaie a pendulei, cu sunetul ei sinistru, imi aminteste ca timpul meu pe aceasta lume e limitat. Sunt obosita, foarte obosita, imi doresc odihna, dar inainte ca pleoapele grele sa-mi acopere ochii pentru totdeauna, reflectez inca o clipa la viata mea si realizez ca aceasta tocmai s-a scurs! Nu mai pot rememora multe lucruri, in special locurile. Au ramas in schimb faptele si unele vorbe, poate chiar si timpul s-a deformat. Mi-a ramas in suflet doar ceea ce e important - esenta existentei mele.Privesc in gol si, cu ochii mintii, incep sa vad cum razele jucause de soare scalda iedera tanara, ce imbraca peretii interiori ai curtii, si se preling, impreuna cu frunzele fragede, pe arcada palatului din strada Saint Honore. Simt lumina, caldura, iubire.Pavelele mari de piatra lucioasa serpuiesc printre tufele de trandafiri si arbusti ornamentali, formand alei de miresme incantatoare. Din iarba grasa rasar trei fantani de piatra pentru pasarele si marea fantana ornamentala, ce tronase in centrul lor, pazita de serafimi de marmura. Raiul copilariei mele, asa cum il revad, ca prin vis, de fiecare data cand inima mea invoca ardoarea acelor vremuri fericite si nevinovate.Curtea, ce imi parea o lume intreaga pe atunci, era marginita in dreapta de un zid inalt, in care erau sapate doua porti, ce faceau posibila trecerea in gradina palatului alaturat - locuinta bunei marchize, cum o numeam eu pe vremuri. O poarta se afla la inceputul peretelui, cealalta chiar la capatul acestuia si, desi nici una dintre ele nu era inchisa vreodata, nu aveam voie sa o folosesc decat pe prima.Marchiza de Aubegues era vaduva si locuia impreuna cu fiul sau, Loredan, tovarasul meu de joaca. Eram mici si neastamparati. Nu o data ne-am julit nasurile, incercand sa prindem vrabiutele venite sa se scalde sau ne-am udat pana la piele, cazand in apa, incercand sa ne mentinem echilibrul in aceeasi pozitie ca cea a serafimilor sculptati. Mamele noastre ne dojeneau, dar nu aveau cap cu noi. In mod ciudat, cele doua nu-si vorbeau deloc, dar noi, copiii, frecventam in voie ambele palate. Gradinile noastre erau una, eu si Loredan zburdam pe tot intinsul lor, trecand zilnic prin portita, de nenumarate ori.Chiar daca cealalta trecere ne era interzisa, curiozitatea a invins. Intr-o zi, tinandu-ne de mana, cu respiratia intretaiata, am trecut prin cea de-a doua poarta din zid. Am nimerit intr-un fel de chiosc ce se afla in fundul curtii marchizei. Pana atunci nu mai vazusem constructia decat din exterior. Pe interior, spre surprinderea noastra, locul arata a budoar.Fireste ca am fost prinsi si pedepsiti amandoi. Tatal meu, domnul Roland Daquin, baron de Tursas, care in general ma lasa sa-mi fac toate voile si sa ma maimutaresc in orice chip doream, in ciuda dezaprobarilor discrete ale mamei, a fost extrem de furios ca incalcasem, se pare, singura regula ce mi-o impusese. Mama, ce obisnuia sa fie mai stricta cu privire la comportamentul meu de domnisoara in devenire, s-a aratat trista la aflarea faptei mele. Poate pentru ca nu ma certase, dar ceva imi spunea ca nu eu eram cauza mahnirii sale.