Scrieri Alese. Volumul I. Nuvele

Fie ca scrisul ne transpune nemijlocit in viata unei epoci, fie ca ne ofera comentariile la toate faptele vietii noastre, el ramane, deci, in primul rand, o marturie prin care un popor se defineste pe sine in lungul istoriei sale. (DUMITRU RADU POPESCU) Personajele povestirilor, nuvelelor, romanelor sau ale pieselor de teatru semnate de Dumitru Radu Popescu evolueaza intr-un perimetru de culpa morala in care nimeni si nimic nu este imaculat; ei nu cauta insa neaparat un tap ispasitor pentru toate nedreptatile ce se abat asupra lor, pentru toate tragediile in care sunt implicati, ci vor sa afle, inainte de orice, adevarul; adevarul despre ceea ce li se intampla, scormonind unii in biografia altora si, cu totii impreuna, in biografia epocii, a sistemului social-politic pe care il judeca aspru, judecandu-se pe sine - cel mai adesea dintr-o perspectiva dialectica launtrica, personala, de intelegere a lumii, a vietii. De aici haloul de deschidere spre o tratare mitologica a dramelor existentiale, capabil a impinge cazul particular in universalitate. (CONSTANTIN CUBLESAN)Dumitru Radu Popescu propune texte care invita la curaj. El nu incheie o cercetare, ci deschide un dialog. Asezat in perioada acestor schite si nuvele intr-o provincie care putea sa-si reclame statutul de capitala culturala, scriitorul isi traieste excelenta nu doar prin sine, ci prin apartenenta la un grup literar capabil sa elaboreze o noua literatura. Prozatorul si dramaturgul de la Steaua voia sa confirme prin scrisul sau stilul de a fi al unei publicatii si al unui oras cultural. Dumitru Radu Popescu voia sa realizeze demetropolizarea culturii. In aceste pagini, el afirma creativitatea polemica a Clujului cultural. (CORNEL UNGUREANU) Pe cer, acum, nicio stea. Parca se intorsesera .toate cu fata dinspre lume. Parca si ele intrasera sub pamant, cu lume cu tot, cu paduri cu tot. Iarba se facuse de sticla, pasarile de pamant ars, reci si moarte. Rasuna a gol, ca intr-o sala parasita. Totul impietrise. Si dimineata nu se arata. Adormi. Si se trezi intr-un fel de vuiet inabusit. Pocnea departe ceva. De parca noaptea se spargea incet ca o gheata. Ceva parea ca se dezlipeste greu de pamant. Nu era decat somnul de dimineata, greu. Cand te scoli si adormi si iar te trezesti. Ea privi, privi, si intai vazu obiectele fara culoare. Vedea cum vine greu dimineata peste somnul ei nu prea dormit. Si cum se ridica si ea din pat si pleca spre lumina mai inalta de la fereastra, vazu si afara intai marginile lucrurilor, tot ce era fara culoare, si de abia cu timpul, incet, lumina incepu sa prinda culori, si ea sa vada culorile. (DUMITRU RADU POPESCU